mama sa arăta nemaipomenit; lumina lumânărilor avea un efect irizant asupra pielii ei, iar mărgelele de pe noul ei sari roşu străluceau ca rubinele. Dar zâmbetul ei era ascuţit şi din când în când arunca o privire înspre uşă, ca şi cum ar fi fost nerăbdătoare să plece. Tatăl lui aproape că nu se atinse de mâncare şi nu scoase nici un cuvânt pe parcursul întregii mese şi Mika îşi dădu seama că trebuia ceva mai mult decât maşina să-i facă să se răzgândească.
Chelnerii debarasară mesele după desert şi pe scenă urcă Bărbatul cu Pălărie.
— Bună ziua tuturor! strigă el, aruncându-şi mâinile în aer. Acum e-acum! Momentul adevărului! În câteva minute, veţi afla dacă
plecaţi acasă cu o nouă şi ultramodernă maşină Jaguar!
Uşile de lemn se deschiseră şi maşina se ivi din nou în spatele lor, de data aceasta cu un urs de pluş pe scaunul şoferului.
— Tătici, imaginaţi-vă cum ar fi s-o conduceţi! zise Bărbatul cu Pălărie.
— Tătici? şopti Una, enervată. Ce crede că aş face eu cu una?
Manichiura?
— Doisprezece concurenţi vor câştiga câte o maşină şi vor merge mai departe în ultima rundă! Dar în numele Fundaţiei pentru Dezvoltarea Tinerilor aş vrea să vă felicit pe toţi pentru că aţi ajuns până aici! Aţi fost cu toţii nişte concurenţi fantastici şi fiecare dintre cei care au pierdut va primi un premiu de consolare uimitor! Ridică o cutie şi toţi încercară să vadă ce era în ea.
— Un set de tacâmuri de lux! Gravat cu logoul Fundaţiei pentru Dezvoltarea Tinerilor! Sperăm că acesta vă va aminti de timpul extraordinar petrecut aici!
— Un set de tacâmuri? repetă David, supărat. Cred că Mika merită
mai mult de-atât.
— Nu ştiu ce să zic, răspunse Asha cu sarcasm. Ne-ar trebui nişte tacâmuri noi.
Mika ar fi preferat să aibă apartamentul inundat cu apă urât mirositoare decât un set de tacâmuri FDT, dar nu spuse nimic.
Bărbatul cu Pălărie îi strigă pe cei care pierduseră să urce pe scenă
şi unul câte unul îşi luară premiul de consolare şi plecară cu lacrimi în ochi.
— E dureros, zise Una. Trebuie să privim optzeci şi opt de copii trecând prin asta?
— Aşa se pare, răspunse Asha. Sigur ar fi putut să le dea setul mai târziu şi să nu-i aducă pe scenă să-i vadă toată lumea.
— Sunt atât de mari încât uiţi cât de tineri sunt, medită Tasha, uitându-se la Audrey cu ochii aproape în lacrimi.
Pentru Mika era o experienţă ciudată, uitându-se la ei şi ştiind că
el câştigase. În timp ce mesele se goliră în jurul lor, Audrey îi strânse degetele din ce în ce mai tare, până când Mika trebui să i le desfacă şi să-i spună că îl durea.
— Scuze, zise ea.
Optzeci şi trei. Numărul optzeci şi patru fugi din colibă fără să-şi mai ia setul de tacâmuri. Audrey şi Leo încă mai erau acolo, dar la fel şi Ruben. Fie să fie Ruben al optzeci şi cincilea. Nu. Să fie Ruben al optzeci şi şaselea. Nu. Al optzeci şi şaptelea. Nu.
Ultimul nume fu strigat.
— Mark Thomas.
Săracul Mark Thomas; se îndreptă întristat spre scenă în timp ce în jurul lui câştigătorii începură să sărbătorească. Unii se urcară pe mese şi începură să danseze, alţii alergară prin colibă şi se aruncară pe capota maşinii şi, înainte ca Mark Thomas să părăsească scena cu setul lui de tacâmuri FDT, chelnerii deja împingeau un delfin sculptat în gheaţă în centrul camerei, la baza ei, de jur-împrejur, în gheaţa strălucitoare erau aşezate sticle de şampanie cu cheile de la Jaguar ataşate de ele.
Dar în mijlocul bucuriei, trei oameni rămaseră pe locurile lor: Mika, imobilizat în scaun, şi părinţii lui.
— Ai reuşit, zise David încet, uitându-se la unul dintre taţii care
aruncase ursul de pluş şi se urcase la volan.
— Şi ce? zise Asha cu mânie. Cu ce preţ? Nu-mi pasă de maşină; nu schimbă nimic. Vorbesc serios, David, nu va concura în ultima rundă.
Unul câte unul, câştigătorii fură chemaţi de către Bărbatul cu Pălărie şi se apropiară de sculptură pentru a lua o sticlă de şampanie cu cheia de la maşină, care avea să le fie livrată acasă mai târziu. Unii se poticniră, cu feţele înotând în lumina reflectată de gheaţă în timp ce se hotărau ce sticlă să aleagă, ceea ce era foarte stupid, pentru că
toate erau la fel. Ruben o înhăţă pe a lui şi o agită ca şi cum ar fi fost un pilot de curse. Audrey o luă pe a ei în braţe şi sări ca pe arcuri înapoi până la masă ca Tigger. Leo o luă rapid pe a lui şi se furişă în colţul camerei. Mika fu atât de copleşit de intensitatea sentimentelor care îl încercau încât nu îşi mai putu aduce aminte cum ajunsese acolo în scaun şi mai ales cum luase sticla. Ultimele cuvinte rostite de mama lui îi rămăseseră în minte: Nu va concura în ultima rundă.
„Încearcă numai să mă opreşti”, gândi el.
Capitolul 30
Festivitatea de premiere însemna sfârşitul vacanţei pentru ceilalţi şi concurenţii şi familiile lor trebuiră să se întoarcă în lumea reală cu mucegai, serviciu şi şcoală. La fiecare câteva secunde, gaura din vârful domului se deschidea şi o navă purtând una dintre familii zbura afară, dar Mika şi părinţii lui nu putură pleca împreună cu ceilalţi, întrucât el trebuia să se întoarcă la spital pentru ca doctorii să se prefacă să îi vindece complet piciorul.
Merseră până acolo în linişte, iar David şi Asha arătau de parcă nu mai aveau mult de trăit. Aparatul de vindecat bâzâi pe piciorul lui.
Asha bătu darabana cu unghiile ei cu palmieri pe braţul fotoliului şi David se plimbă încolo şi-ncoace în jurul patului şi pufăi nerăbdător până plecară. Asha făcuse deja bagajele, aşa că de la spital merseră
direct la nava care aştepta să-i ducă acasă. Gaura din vârful domului se deschise pentru ca ei să iasă şi nava zbură ca o albină într-o furtună.
— Fir-ar să fie! blestemă David, ţinând-o pe Asha să nu cadă de pe banchetă când nava aproape că se răsturnă. Mika se uită pe fereastră
şi, înainte ca priveliştea să fie complet blocată de ploaie, văzu valurile întunecate care ar fi putut să înghită oraşul Barford North dintr-odată. Fulgerele ieşeau din nori şi intrau ca nişte suliţe în marea monstruoasă.
