— Da, bolborosi Gorman. Uită-te la asta. Gorman împinse tava
deoparte şi rulă amintirea lui Mika din nou ca să se poată uita şi Ralph la ea.
— Acela sunt eu? întrebă Gorman când se termină.
— Este adevărat că seamănă mult cu dumneavoastră, domnule, răspunse Ralph cu nervozitate.
— Dar asta e imposibil! strigă Gorman, înfierbântându-se imediat.
Cum aş putea să fiu eu în mintea acelui băiat? Nu m-a întâlnit niciodată! E doar un golan murdar cu pantofii rupţi! Cum îndrăzneşte să aibă un asemenea gând? Cum îndrăzneşte să mă imagineze cu un asemenea cap?
Gorman încercă să ridice cana de ciocolată caldă la gură, dar mâna îi tremura atât de tare încât trebui să o pună din nou jos.
— Atunci, trebuie să fie cineva care vă seamănă, domnule, zise Ralph, cu grijă. Cum să fiţi dumneavoastră dacă nu l-aţi cunoscut niciodată? De fapt, dacă mă uit mai bine, nasul are cu totul altă
formă.
— Serios? întrebă Gorman cu speranţă. Chiar crezi asta?
— Fără nici o îndoială, minţi Ralph.
Ralph luă tava şi se întoarse în pat, iar Gorman se ridică, se apropie de fereastră şi privi spre Pământ întrebându-se de ce era atât de speriat de amintirea unui băiat de doisprezece ani.
„Şi nici măcar nu sunt eu, se linişti el. Dar poate ar fi bine să scap de el în orice caz. Nu, nu pot face asta, ar putea fi unul dintre cei mai buni.”
Dar cum urma să se simtă, ştiind că avea de-a face cu un băiat care deţinea o asemenea imagine în minte? Gorman avea nevoie de aceşti copii speciali; erau singurii care ar fi putut să ducă la bun sfârşit ceea ce el plănuise. Dar crezuse că lor avea să le fie frică de el, nu invers.
Cum ar fi putut să controleze un băiat de care îi era frică? Era ca şi cum ar fi avut un buzunar plin de artificii care încep să zboare. Îşi aduse aminte de ceea ce îi făcuse Ellie când era întinsă în coşciug, atunci, în Umbre, şi inima îi bătu mai tare. Dar îşi reaminti că sunt doar nişte copii şi până nu avea să-i spună lui Mika Smith ce putea să
facă, băiatul nu ar fi ştiut nimic.
„Eu sunt Mal Gorman şi acelui băiat îi va fi frică de mine.”
Capitolul 32
Mika şi Audrey merseră la Centrul de jocuri din prima seară în care se întorseseră din vacanţă, dar, în loc de primirea călduroasă la care se aşteptau de la prietenii lor, toţi se grăbiră către simulatoare fără să
îi salute măcar.
— Ce e cu ei? şopti Audrey. Nu i-am văzut de-o săptămână, de ce nu ne bagă în seamă?
— Nu ştiu, răspunse Mika, privindu-i curios – păreau entuziasmaţi şi îşi dădu seama că se întâmplase ceva în intervalul de timp cât fuseseră ei plecaţi.
Jucară vreo două runde singuri şi totuşi nimeni nu îi invită să li se alăture şi nu aflară motivul decât spre sfârşitul serii: în weekendul următor, avea loc un eveniment special la centrele de jocuri pentru copiii care nu ajunseseră mai departe în concurs. Cei de la FDT
puneau multe premii la bătaie, printre care şi o mie de credite şi cupoane pentru mâncare adevărată, haine şi încălţăminte.
— Deci nu ne urăsc, zise Audrey, când Tom trecu pe lângă ei ca şi cum nu i-ar fi văzut. Doar că le-a revenit speranţa.
***
Etapa finală a concursului avea loc în următorul weekend, aşa că
Mika se hotărî să exerseze nou-dobândita abilitate în pat, noaptea, în caz că i s-ar fi cerut să o facă din nou. Nu avea o bilă, aşa că folosi un bob de mazăre îngheţat, pe care îl luase pe furiş din congelator şi îl adusese în dormitor. Timp de jumătate de oră, se uită intens la el, încercând să impună să se întâmple ceva, şi când nu reuşi, începu să
se întrebe dacă nu cumva doar îşi imaginase că o mişcase înainte, pentru că bobul de mazăre era imobil, dezgheţându-se pe pătură. Dar chiar când fu pe punctul de a se da bătut pentru că îi obosiseră ochii, bobul de mazăre începu să emane o lumină din interior. Entuziasmat şi puţin speriat, îşi pierdu concentrarea şi lumina pieri din nou. Era ca şi cum ar fi încercat să facă un foc din două beţe şi puţin bumbac –
trebuia să sufli cu atenţie în cărbuni astfel încât focul să se aprindă, nu să se stingă. Mai dură un sfert de oră până reuşi să vadă lumina din nou şi de data asta o mişcă foarte puţin, se rostogoli o dată şi se opri, dar măcar reuşise. Se ridică brusc şi se lovi cu capul de patul de
sus, apoi se întinse pe întuneric cu ochii larg deschişi, înspăimântat de el însuşi. Dar în noaptea următoare se entuziasmă de fiecare dată
când bobul începu să emane lumină şi, odată ce învăţa să o facă, progresă cu rapiditate; în câteva ore, reuşi să-l facă să se rostogolească pe faldurile păturii lui Ellie. Până la sfârşitul celei de-a treia nopţi, reuşi să-l ridice în aer şi să-l rostogolească în faţa lui, ca şi cum s-ar fi aflat în apă fierbinte, şi până joi dimineaţă deja trecuse la obiecte mai mari. Asha intră pe neaşteptate în camera lui şi găsi o pereche de pantaloni suspendaţi în aer. Mika se sperie şi îşi luă ochii de la ei, aşa că pantalonii căzură pe podea şi încercă să facă să pară că
avea treabă cu Lilian.
— Pot să jur că tocmai ţi-am văzut pantalonii plutind, zise Asha.
— Poftim? întrebă Mika, încruntându-se, ca şi cum nu ar fi ştiut la ce se referă.
— Pantalonii tăi… zise mama lui, nedumerită. Se uită la ei pe podea pentru un timp. Cred că o iau razna, murmură ea şi ieşi din cameră scuturându-şi capul a neîncredere.
Capitolul 33
Când Mika se trezi vineri dimineaţă, simţi o durere în coapsă ca şi cum şi-ar fi amintit ce i se întâmplase. Se dădu jos din pat, se îmbrăcă
şi privi pe fereastră la norii care se rostogoleau cu strângere de inimă.
Simţea ceva, ca o aşteptare tensionată şi concentrată, ca o pisică la pândă, şi se simţi obosit şi nu voia să se gândească la nimic, voia doar să fie un puşti normal într-o dimineaţă obişnuită. Dar aveau să vină
