— Tom! strigă Mika după el. Aşteaptă!
Tom se întoarse şi lumina lui se întunecă, ceea ce îl făcu pe Mika să se simtă inconfortabil.
— Ce vrei? întrebă Tom nerăbdător. Mă duc la Centru.
— Concurezi în noul eveniment? întrebă Mika.
— Da, zise Tom. Şi am întârziat deja, pentru că a trebuit să o ajut pe mama; e bolnavă, la pat. Ce vrei?
— Vreau să te ajut, zise Mika.
Tom roşi şi îşi abătu privirea.
— Vreau să îţi dau nişte bani, zise Mika. O să vindem maşina pe care am câştigat-o.
— Abia dacă mă cunoşti, zise Tom, ruşinat. Nu poţi face asta.
— Dar asta vreau, zise Mika. Dacă nu mă trăgeai tu în tren atunci, nici nu aş fi în concurs. Gândeşte-te că sunt chipsuri sau tăiţei. Îi vrei cu adevărat atunci când ţi-e foarte foame, apoi când mănânci jumătate, deja te-ai săturat şi mai şi împărţi.
— Banii nu sunt chipsuri sau tăiţei, zise Tom. Oricum, nu am nevoie de ajutorul tău, weekendul ăsta pot să câştig o mie de credite şi singur.
Tom începu să se îndepărteze, dar Mika îl prinse de mână şi îl trase înapoi.
— Te rog, nu te duce la Centru! zise Mika. Ia banii de la mine şi du-te acasă la mama ta.
— Ce e cu tine? răspunse Tom, enervat, dându-i jos mâna lui Mika.
Te porţi ciudat.
— Te rog! zise Mika.
Se lăsă o tăcere jenantă, şi Mika simţi cum camerele de supraveghere erau orientate spre ei. Era groaznic. Voia să-i spună lui Tom că se afla în pericol şi să nu se ducă la Centru, dar nu îndrăzni.
Un cuvânt greşit spus la repezeală ar putea să-i facă să dispară, ca Ellie.
— Nu crezi că sunt destul de bun să câştig, nu-i aşa? zise Tom.
— Ba sigur că eşti, răspunse Mika alarmat. Nu asta vreau să spun.
— Atunci ce vrei să spui? întrebă Tom. Părea jignit şi confuz şi nu aşteptă răspunsul pe care Mika oricum nu i-l putea oferi.
— Trebuie să plec, zise el. Pot să am grijă de mama; nu am nevoie de ajutorul tău.
Mika îl privi îndepărtându-se cu sentimentul îngrozitor că nu avea să-l mai vadă niciodată.
***
Kobi deschise uşa, cu părul legat la spate şi un bec legat în jurul capului. Pentru prima, dată Mika îi văzu ochii, nasul şi gura, toate în acelaşi timp. Arăta nobil şi pentru o clipă Mika şi-l închipui ca un prinţ călărind într-un deşert.
— Bună! zise Mika.
— Bună! zise Kobi cu un zâmbet surprins. Avea un pix ciudat în mână şi jumătate de covrig în cealaltă. Se dădu la o parte pentru a-l lăsa pe Mika să intre, iar Mika îşi făcu loc printre resturile de roboţi care erau înşirate pe jos. Nu mai văzuse atâtea lucruri îngrămădite într-un apartament niciodată, chiar şi al lui Helen părea ordonat în comparaţie cu al lui Kobi. Peste tot erau munţi de roboţi dezmembraţi, chiar şi în bucătărie, pe toate suprafeţele de lucru şi în loc de televizor şi de canapea era o masă luminată de o lampă
puternică.
— Fac acei pisoi, zise Kobi. Pentru Audrey.
— Tatăl tău e acasă? întrebă Mika, privind înspre uşa de la dormitor.
— Nu, zise Kobi, e la muncă.
Doi dintre pisoi erau terminaţi şi se jucau împreună pe masă, în timp ce cel de-al treilea era imobil, aşteptând să-i fie ataşat capul.
— Nu ştiu cum îi faci, zise Mika cu admiraţie, uitându-se la roboţei.
— Cu răbdare, zise Kobi. M-a învăţat tata la început, când eram mai mic. Se pare că nu mă opream din plâns decât dacă îmi dădea nişte cablu şi o şurubelniţă. El studia roboţii industriali înainte de Ciumă. Acum repară borgi Maid Maud – ştii tu, cei care merg prin birouri să vândă sirop de zmeură.
— Ce păcat! spuse Mika.
— Da, zise Kobi. Se aşeză la birou şi muşcă din covrig. Se mişcă
ceva în colţul camerei şi Mika îşi dădu seama că un corb argintiu stătea pe un morman de bucăţi de roboţi, uitându-se la ei.
— E Nevermore, zise Kobi. Încă nu poate să zboare, dar o va face într-o zi. Vino aici, Nevermore!
Corbul îşi deschise aripile şi sări pe masă, apoi făcu câţiva paşi pe ea, ţanţoş, iar pisoii încercară să-i atace ghearele.
— Bună, Nevermore! zise Mika.
