— Craaaa! răspunse Nevermore, prietenos.
— Deci? zise Kobi uitându-se cu atenţie la Mika. Nu ar trebui să
pleci în curând?
— Ba da, zise Mika.
Kobi se uită la el.
— Atunci ce faci aici?
— Nimic, răspunse Mika, ridicând din umeri. Doar mă întrebam dacă te duci la Centrul de jocuri weekendul ăsta. Îşi întinse degetele şi Nevermore le ciuguli uşor cu ciocul lui de metal.
— Desigur că nu, zise Kobi. E plin de nebuni. Ai venit aici numai să mă întrebi asta?
— Doar mă întrebam, zise Mika.
Kobi se uită la Mika ca şi cum ar fi încercat să descifreze un cod, apoi se întoarse şi scoase de sub nişte fire un pix şi o bucată de foaie de plastic şi scrise:
„Dacă nu poţi să o spui, scrie.”
Mika se holbă la cuvintele de pe hârtie şi se simţi copleşit de lacrimi. Kobi se uită la Mika pentru câteva clipe şi mai scrise:
„Ştiu că ştii anumite lucruri. Şi eu.”
Mika luă pixul şi scrise:
„Se va întâmpla ceva rău la centrele de jocuri.”
Se uitară unul la celălalt, Kobi dădu din cap în semn că este de acord şi apoi rupse hârtia în mai multe bucăţele.
***
Mika alergă până acasă şi ajunse tocmai la timp; un bărbat sosi la uşa apartamentului în acelaşi timp cu el. În timp ce îşi luară la revedere, Asha îl îmbrăţişă atât de tare încât îi deformă tricoul şi trebui să-i desfacă degetele de pe gâtul lui ca să poată pleca.
— Ne vedem duminică, zise el. Se uită în ochii ei sperând să fie adevărat şi inima lui se umplu de durere, ca şi cum nu avea s-o mai vadă niciodată.
— Baftă! zise David, emoţionat. Să-i faci praf.
— O să încerc, răspunse Mika, înghiţindu-şi lacrimile.
„Poate data viitoare când ne vedem va fi şi Ellie cu mine.”
Îşi duse mâna la buzunarul din spate să verifice dacă imaginea cu leii încă era acolo. Începuse să se strice – nu numai că se luptase cu rechini cu ea în buzunar, dar se mai şi aşezase pe ea de multe ori, aşa că unele zone erau mai şterse.
Uşa de la apartament se închise şi bărbatul se îndreptă înspre scările care duceau pe acoperiş.
— Unde mă duceţi? întrebă Mika.
— Capul Wrath, răspunse bărbatul. Apoi continuă să meargă în tăcere şi Mika îl urmă, emoţionat.
Capitolul 34
Mal Gorman îşi văzu reflexia în geamul de la nava lui cu şofer şi inima parcă i se opri. De când văzuse amintirea lui Mika nu se putea abţine să nu se imagineze cu un televizor în loc de cap. Scotoci după
pastilele lui Veşnicia şi încercă să ia una, dar nu ajunse în gura lui, ci căzu pe podea.
— Fir-ar să fie! blestemă el, încercând să se aplece. Era prea departe de el şi îl dureau genunchii, aşa că se uită urât la ea în timp ce îşi luă alta din flacon.
Era pe drum spre unul din marile centre de jocuri din Birmingham pentru a fi prezent la deschiderea pentru noul eveniment.
— Se pare că au venit în număr foarte mare, domnule, zise şoferul în timp ce ateriză pe acoperişul Centrului de jocuri. Cred că toţi puştii de doisprezece şi treisprezece ani sunt aici şi sunt sigur că e la fel şi în toate celelalte centre.
— Ar face bine să fie aşa, bolborosi Gorman.
Se uită pe geam. Începuse să plouă, dar în ciuda acestui fapt zona din jurul Centrului era plină de copii. Lumina albastră care pulsa pe faţa clădirii Centrului îi colora în tonuri fantomatice şi feţele lor palide erau îndreptate în sus, arătând ca nişte perle ude pe o farfurie murdară.
Pe acoperiş, Gorman era aşteptat de un grup de oameni: directorii şcolilor, primarul, managerii centrelor de jocuri şi instructorii de la Tabăra de Sănătate, îngrămădiţi şi posaci, ţinându-şi umbrelele cu stoicism pentru a nu fi luate de vânt. Gorman îi ignoră, coborî din navă şi merse până la margine pentru a se uita la copiii de jos. Îşi verifică ceasul. Mai era mai puţin de jumătate de minut până la deschiderea uşilor.
— Bun, zise el când uşile fură deschise la ora şapte fix şi mulţimea înaintă.
— Excelent! continuă el, văzând o fată care fu împinsă şi căzu într-o băltoacă. Aşa vă vreau.
Intră în Centru printr-o uşă de pe acoperiş şi fu urmat de grupul de oficiali. Aveau să-l însoţească pentru un tur al Centrului, apoi să ia împreună cina festivă. Înăuntru era aglomeraţie şi zăpuşeală şi
lucrătorii alergau de colo-colo, cu pregătiri de ultimă oră, în timp ce copiii tot mai intrau. Turul era condus de managerul Centrului, care îi arătă totul din spatele ferestrelor secrete. Priviră în jos către mallul de deasupra barului de shake şi se uitară la copiii care intrau în camerele de joc de la o fereastră de deasupra uşii. Gorman se plictisi rapid; pentru ceilalţi vizitatori era prima oară când vedeau un centru de jocuri, dar el le ştia ca în palmă, aşa că nu avea nevoie de un tur. El voia doar să meargă în Camera de Implanturi.
— De ce îmi arăţi asta? întrebă el, nerăbdător, când managerul îi conduse în cantina pentru muncitori. Crezi că mă interesează unde vă luaţi prânzul? Nu mă mai faceţi să-mi pierd timpul şi duceţi-mă
