— Nu poţi sări bine pe el, zise ea, cu ochii ei năstruşnici strălucind.
El o privi sărind în sus şi-n jos pe pat ca o zână nebună şi îşi dori să
fie ca ea, atât de liniştită, optimistă şi sfidătoare. „Dar ea se purta aşa numai pentru că nu ştia nimic”, gândi el.
— Camera aceea te supraveghează, zise el, arătând spre ea. Mai bine te-ai purta frumos.
— Nu-mi pasă, zise ea, scoţând limba la ea. Nu-i aşa că mâncarea a fost oribilă? Arăta ca voma. Nu am mâncat.
— Nici eu.
— Spune-le acolo la bucătărie, spuse ea spre cameră, că mie mi-a plăcut mâncarea din vacanţă. Vreau pâine, brânză de soia, mere şi
salată.
— Eşti nebună, zise Mika.
— Nu, sunt doar uşurată, zise Audrey, cu ochii aprinşi de fericire.
Nu-mi vine să cred ce greu a trecut acum o săptămână. Am crezut că
o să mor de plictiseală. Crezi că vom zbura cu nava Pod Fighter mâine?
Mika ridică din umeri.
— Sper că da, zise ea pe un ton visător.
Se întoarse pe burtă pe pat şi se uită intens la una dintre şosete, care începu să plutească spre mâna ei.
— E fain să poţi face asta, zise Audrey, încălţându-se. Nu trebuie să mă mai mişc să ridic lucrurile.
***
Audrey se duse la culcare, dar Mika se simţi prea agitat ca să
doarmă. Vru să facă un duş, dar îi putea auzi pe Ruben şi pe alţi câţiva jucându-se la toalete. Aşteptă o veşnicie, apoi strigătele şi râsetele lor se opriră brusc şi auzi o voce aspră dând comenzi şi se gândi că le zisese să termine cu prostiile şi să se întoarcă în camerele lor. Aşteptă câteva minute să fie sigur că poate ieşi, apoi trecu în linişte prin zona comună, cu prosopul şi geanta pentru duş. Trecu pe lângă alţi câţiva concurenţi care îi zâmbiră.
— Bună! zise Mika.
Auzi apa curgând la duşurile băieţilor şi îşi băgă capul pe după uşă
şi îl văzu pe Leo, băiatul cu pielea aurie şi codiţe care îl ajutase atunci când fusese rănit. Faţa îi era înclinată spre apa caldă care curgea prin părul lui, pe spate şi pe… coadă. Leo avea o coadă, scurtă, acoperită
de piele, care se mişca leneşă în timp ce el îşi dădea cu gel de duş pe faţă. Lui Mika i se făcu ruşine, ca şi cum văzuse ceva ce nu ar fi trebuit şi ar fi vrut să plece înainte ca Leo să îl vadă. Făcu un pas spre uşă, ţinându-şi respiraţia, dar Leo îl simţi şi îşi întoarse ochii albaştri către Mika.
— Bună! zise Mika, simţindu-se ca un idiot, stând acolo cu geanta şi prosopul strânse la piept.
— Bună! răspunse Leo. Ce-ţi mai face piciorul?
— E bine. Mulţumesc. Adică mulţumesc pentru că m-ai ajutat atunci. Îţi rămân dator.
— Ba nu, zise Leo, cu simplitate. Ai fi făcut acelaşi lucru dacă ar fi fost vorba de mine.
Se întoarse şi îşi turnă gel de duş dintr-un dozator din perete şi se săpuni pe braţe. Mika îşi dădu seama că ar fi părut stupid să plece fără să facă duş, aşa că se dezbrăcă şi făcu duş lângă el. Leo era tăcut şi Mika era ruşinat, iar după ce Leo se uscă şi plecă, se simţi prost pentru că se purtase aşa.
„E şi el tot un băiat ca mine”, îşi spuse el.
Dar oare era aşa? Leo era cu siguranţă diferit şi nu era vorba numai de coada lui. Se întrebă dacă nu cumva toţi Analiştii erau mutanţi. El şi Audrey erau, Leo era cu siguranţă, dar Ruben? Mika nu observase nimic diferit niciodată la Ruben şi el se şi purta urât cu mutanţii, deci cum ar fi putut să fie? Dar Mika ştia că unii oameni îşi ascundeau mutaţiile pentru că le era ruşine cu ele. Unii oameni, ca Ellie, le îndepărtau prin intermediul unei operaţii, iar alţii le aveau în locuri mai puţin vizibile. Dacă erau cu toţii mutanţi, ar fi fost o răsturnare de situaţie ca acei copii, care fuseseră întotdeauna tachinaţi pentru că
erau diferiţi, să ajungă să câştige un concurs. Gândul îl nelinişti pe Mika. Oare din cauză că erau mutanţi puteau vedea urmele de lumină şi puteau mişca lucruri cu ochii? Din nou simţi străinul din el şi nu-i plăcea ideea că cei de la FDT ar fi putut şti mai multe despre el decât el însuşi.
Capitolul 36
Mika adormi într-un final şi din fericire avu un somn fără vise, dar la mii de kilometri deasupra lui, pe Regina Nordului, Mal Gorman nu era la fel de norocos. Era prins într-un coşmar în care el avea un televizor în loc de cap şi stătea în mijlocul unei parcări turnate din ciment, de felul celor care existaseră atunci când oamenii conduceau maşini cu roţi care rulau pe benzină, cu mulţi ani în urmă. În mână, avea un set de chei vechi şi se întorcea în toate părţile ca şi cum şi-ar fi pierdut maşina şi o căuta. Dar în jurul lui nu mai era nimic altceva, nici maşini, nici oameni, doar marcajele albe şterse cât vedeai cu ochii.
Apoi Pământul începu să se cutremure, şi Mal Gorman cu Cap de Televizor se uită în jos şi pufni dispreţuitor, ca şi cum Pământul nu ar fi avut altă treabă decât să se mişte cât el încerca să-şi găsească
maşina. Apoi începu să se deformeze, ca şi cum sub el un uriaş s-ar fi întors pe o parte în somn. Se întâmplă atât de rapid încât Gorman abia reuşi să-şi păstreze echilibrul cu mâinile în lateral şi, după ce uriaşul se linişti, cimentul fusese transformat în văi şi dealuri, iar parcarea cu locurile învechite şi albe părea o pătură mototolită.
Gorman cu Cap de Televizor era nervos şi începu să strige la pământul de sub el.
— Cum să pot să-mi găsesc maşina dacă parcarea se tot mişcă?
strigă el. În ciment apărură fisuri subţiri care începură să se răspândească foarte rapid. Sări în timp ce una trecu printre picioarele lui şi făcu nişte paşi grăbiţi în spate pentru a se îndepărta de ea.
Chipul care pâlpâia pe ecran nu mai era atât de nervos, începu să pară
speriat – şi avea şi de ce – pentru că din gaură apărură câteva liane verzi, la fel de rapide ca şi fisurile şi şerpuitoare ca nişte reptile, iar când ajunseră la picioarele lui începură să îl învăluie. Dădu puternic din picioare pentru a scăpa de ele şi strigă, fluturând cheile înspre liane ca şi cum le-ar fi păsat că el nu îşi găsea maşina. Dar nu conta cât de mult se plângea el; în mai puţin de un minut întreg corpul, în afară de capul de televizor, fu acoperit şi legat de liane, ca o mumie plină de bandaje într-un mormânt. Apoi pe chipul speriat se instală
