— Dar este păcat că nu funcţionează pe mutanţi.
Îi dădu femeii implantul înapoi oftând.
— Se pare că te pricepi, zise el. Apoi se întoarse către manager.
— Cum ies de aici?
— Nu vreţi să rămâneţi pentru festivitate, domnule? întrebă
managerul, încercând să nu pară uşurat.
— Nu, răspunse Gorman. Mâine, îmi mut oamenii la Capul Wrath, am lucruri mai importante de făcut.
— O să aduc pe cineva să vă arate drumul, domnule, zise managerul.
Singur din nou în navă, Gorman îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Nava începu să se ridice în întuneric şi el alunecă într-un somn uşor, dar, înainte să adoarmă cu adevărat, simţi ceva ciudat în gură.
Pe jumătate adormit, lăsă obiectul să-i cadă în palmă, unde se deschise, verde şi suplu. Era o frunză, o frunză mare, aproape cât mâna lui. Se uită uimit la ea câteva secunde, apoi clipi şi frunza dispăru.
Capitolul 35
Mika îşi dădu seama că la Capul Wrath nu avea să găsească un complex de vacanţe cu palmieri unduitori şi nisip auriu, dar nu se aştepta să se simtă ca şi cum ar fi ajuns în iad – Capul Wrath era un pumn de pământ între valurile mării de pe coasta de nord a Scoţiei.
Stâncile erau ascuţite şi întunecate, fără plaje, aşa că valurile şi rocile se aflau în contact continuu. Pe fâşia îngustă de pământ care se îndepărta de stânci se putea vedea nişte verdeaţă, dar numai puţin şi dispărea; pe măsură ce se apropiau se vedea o fortăreaţă imensă, monstruoasă, ca şi cum rădăcinile noii clădiri ar fi otrăvit pământul din jurul ei. Era comoara lui Mal Gorman; una dintre cele zece noi fortăreţe imense în formă de inel construite în nord. Era un cilindru găurit, din metal negru, cu mii de ochi galbeni; turnurile din Barford North arătau ca nişte case din turtă dulce în comparaţie cu acel monstru de pe vârful stâncii. Se înălţa mai sus de nori şi nava micuţă
în care era Mika trebui să urce abrupt pentru a trece peste ea. Nava trecu peste prima parte şi cercul interior o înghiţi, încercuind o gaură
mare în pământ care fusese săpată pentru a fi un hangar subteran.
Mika auzi un zgomot destul de puternic încât ar fi putut deschide cerurile şi o pereche de Pod Fighters ieşi din el ca nişte viespi dintr-un stup. Nu mai văzuse niciodată o navă Pod Fighter adevărată şi simţi un val de adrenalină prin vene. Navele dispărură din vedere într-o secundă, spintecând norii.
— Uau! şopti el.
Nava plonja în hangar ca o pietricică într-o fântână şi ateriză. Uşa se deschise şi Mika se dădu jos în spaţiul slab luminat. În jurul lui erau sute de nave Pod Fighter, aşezate în rânduri ordonate. Păreau noi, ca scoase de curând din fabrică, fără să fie folosite vreodată, şi străluceau în lumina slabă.
Putea auzi zgomotul valurilor izbindu-se de stânci la doar câţiva metri depărtare şi vântul şuiera, chiar dacă se aflau sub pământ.
Tremură şi se gândi că nu şi-ar fi putut imagina un loc mai ostil şi mai neprimitor decât acela. Un bărbat în uniformă făcu un pas înainte. Pe epoleţi avea trei linii aurii.
— Bine ai venit la Capul Wrath! zise bărbatul, politicos. Te rog să
mă urmezi.
— Dar geanta mea? întrebă Mika, uitându-se îngrijorat înapoi spre navă.
— Nu îţi face griji, răspunse bărbatul. O va aduce cineva.
Trecură printre rândurile de nave Pod Fighter spre un lift în peretele de rocă din partea cealaltă. Arăta dezolant şi avea un grilaj în loc de uşă. Mika se urcă în el, nesigur, şi liftul păru să urce întruna până se opri la un moment dat, dar fu mai bucuros când se deschise din nou şi se trezi într-un loc mai călduros şi mai bine luminat. Totul era alb şi părea o casă nouă în care nu se mutase încă nimeni.
Podeaua albă şi strălucitoare nu avea nici măcar un semn şi Mika se simţea ca şi cum el ar fi fost primul care călca pe ea.
Trecură pe lângă multe uşi înainte să ajungă într-un spaţiu mare încercuit de pereţi de sticlă. Lui Mika i se păru că seamănă cu o cuşcă
de animale din grădinile zoologice de dinainte de Ciumă. Era până şi un paznic la uşă. Se uită în jur sperând să vadă ferestre către exterior, dar nu erau. În mijlocul spaţiului era un loc comun unde erau mese albe, curbate, scaune şi câteva canapele de plastic în faţa unui ecran pe un perete. În jurul acelei zone erau toalete şi douăsprezece alte uşi care dădeau în nişte camere mai mici. Bărbatul îl conduse către una din acele camere şi pe Mika îl trecu un fior când îşi citi numele, scris cu litere roşii, pe una din uşi şi îşi dădu seama că făcuse parte din acel loc de dinainte ca el să ajungă. Bărbatul deschise uşa şi se dădu la o parte pentru a-l lăsa să intre.
— Te poţi schimba în uniformă, zise bărbatul. Vor veni să-ţi ia hainele.
— Bine, răspunse Mika.
Mika intră în cameră şi când uşa se închise în spatele lui se simţi copleşit de sentimentul de claustrofobie. În cameră erau un pat, un dulap şi un birou cu o oglindă deasupra lui, totul alb. Nu avea nici o fereastră şi aerisirea se făcea printr-o gură de ventilaţie de deasupra uşii. Pe pat erau aranjate cu grijă o tavă cu mâncare şi uniforma pe care trebuia să o îmbrace. Apăru Awen, mirosi mâncarea şi dispăru din nou, iar Mika îşi dori să fi putut face acelaşi lucru; mâncarea era un fel de curry, dar arăta ca voma. O puse în dulap ca să nu fie nevoit să se uite la ea.
Până şi uniforma era albă, cu o dungă neagră pe braţe şi pe pantalon. Era făcută dintr-un material subţire şi elastic, special pentru a te putea mişca în voie în el. Mai era şi o pereche de pantofi care păreau şosete cu tălpi cauciucate. Erau cele mai ridicole încălţări pe care le văzuse Mika vreodată, dar când le luă în mână o simţi pe Ellie. Inima începu să-i bată mai tare şi se uită în jur ca şi cum ar fi putut s-o vadă în spatele lui, entuziasmat de un val de optimism. Se schimbă repede şi un bărbat veni să-i ia hainele, nelăsându-i nimic personal, în afară de imaginea cu leii.
— Mănâncă şi culcă-te devreme, îi zise bărbatul. Mâine va fi o zi foarte plină şi vrem să te odihneşti.
Mika nu avea chef nici de somn, nici de mâncare. Stătea întins în pat; era tare şi perna era subţire şi avea logoul FDT brodat pe ea. O
dublă şi şi-o puse sub cap, apoi privi în sus şi văzu o cameră de supraveghere pe perete îndreptată spre el.
„Nu mai are rost să se ascundă acum, ca în vacanţă”, îşi spuse el, nefericit.
Câteva minute mai târziu, auzi o bătaie uşoară la uşă. O deschise şi fu uşurat să o vadă pe Audrey.
— Hei! Frumoşi pantofi! zise ea, zâmbind.
— Super, nu-i aşa? răspunse el, ridicând un picior şi uitându-se la el. Cred că o să-i rog să mi-i dea să-i port şi acasă.
Ea râse. Arăta diferit în uniforma albă cu dungă neagră, mai matură şi mai serioasă, dar impresia fu ruinată când ea îşi dădu jos pantofii-şosetă şi sări pe pat.