— La o petrecere de zi de naştere, şopti ea. Dar nu e cine ştie ce.
Jumătate din invitaţi au adormit, iar cealaltă jumătate nici nu îşi dau seama că sunt aici. Ai găsit scrisoarea de la mine?
— Nu! răspunse Mika, înnebunit. Tata a deschis pachetul de biscuiţi şi i-a aruncat la gunoi!
Helen rămase blocată.
— O, nu, zise ea, părând îngrijorată. Deci nu ştii Secretul?
— Nu! zise el, dornic. Spune-mi-l acum!
— Nu am timp, zise ea, grăbită. Încă mai eşti în concurs?
— Normal că sunt! răspunse el. Mă sperii, Helen. Ce ştii?
— Eşti într-un mare pericol, zise ea.
— Da, asta ştiu, spune-mi altceva! insistă el.
— Trebuie să te retragi din concurs, zise ea, uitându-se cu îngrijorare peste umăr… Şi stai departe de centrele de jocuri!
— Nu pot! răspunse Mika, înnebunit. Am ajuns în etapa finală şi vin să mă ia în mai puţin de o oră. Dacă nu mă duc, nu o voi găsi pe Ellie!
Dintr-odată, două perechi de picioare groase îmbrăcate în colanţi maro şi fuste albe apărură în spatele lui Helen şi ea se uită peste umăr.
— Fir-ar să fie! zise ea printre dinţi. Trebuie să plec!
— Nu! zise Mika, disperat. Spune-mi Secretul! Spune-mi unde eşti!
Deodată, un braţ musculos apăru şi o trase pe Helen de umăr, iar
Mika auzi o voce.
— Nu, nu, doamnă Gelt. De ce vă ascundeţi în spatele mesei?
Acum hai să ne întoarcem la scaunul dumneavoastră, aşa, fiţi cuminte şi o să vedem dacă primiţi o felie de tort delicios.
— Dă-mi drumul, brută! zise Helen, pălmuind mâna care o ţinea puternic de umăr. Cum îndrăzneşti!
— Haideţi acum, doamnă Gelt, se auzi vocea ameninţătoare. Dacă
nu faceţi aşa cum vă spunem, va trebui să vă aşezăm pe treapta pentru neastâmpăraţi. Fiţi cuminte şi daţi-mi telefonul.
— Nu!
Mika auzi o încăierare şi înjurături, apoi telefonul lui Helen zbură
prin aer şi ajunse în mijlocul a ceva alb şi moale şi Mika îşi dădu seama că era tortul, pentru că reuşi să vadă flori albe de cremă şi lumânări rupte.
— Doamnă Gelt! se auzi o voce indignată. Vai de mine! Ce comportament dezgustător! Tocmai aţi distrus un tort atât de frumos! Zece minute pe treapta pentru neastâmpăraţi!
— Salvează-te! strigă Helen în timp ce era trasă înapoi. Să nu te duci! apoi ecranul se închise şi nu o mai văzu pe Helen.
Mika se holbă la ecranul gol pentru treizeci de secunde, nevenindu-i să creadă. Unde era? Şi de ce îi spuneau „doamnă Gelt”?
Numele ei era Helen Green, nu Gelt. Era foarte îngrijorat în legătură
cu ea, dar era şi enervat, pentru că era deja a doua oară când încercase să-l ajute şi îl îngrijorase chiar mai tare, fără să-i spună ceva folositor. Oricum, nu se ducea la Centrul de jocuri şi nu putea să se retragă din concurs, pentru că asta ar fi însemnat să renunţe la Ellie.
Mai bine i-ar fi zis alte lucruri, ca secretul de care tot vorbea sau unde se afla. De ce îi spusese să nu se apropie de centrele de jocuri? Ce avea să se întâmple acolo? Noul eveniment îi veni în minte, care avea loc în acel sfârşit de săptămână şi simţi un val de panică. O îndesă pe Lilian în buzunar, plecă din toaletă şi alergă pe lângă părinţii lui înspre uşă.
— Unde te duci? întrebă Asha cu asprime. Nu poţi ieşi acum!
Trebuie să ajungă!
O putea auzi pe mama lui strigând în timp ce fugi pe scări, dar o ignoră şi alergă şi mai tare. Trebuia să-i vorbească lui Kobi înainte să
plece, să se asigure că avea să nu se ducă la Centrul de jocuri. Încercă
să-l sune, dar Kobi nu răspunse.
— Cât timp mai am până vin să mă ia? o întrebă pe Lilian.
— Cincizeci şi trei de minute, răspunse ea.
Începu să alerge cu putere până la turnul lui Kobi. Toată lumea era acasă, deci era linişte. Nu bătea vântul, iar în linişte se simţea ca şi cum norii îl apăsau, iar zumzetul pilonilor făcea aerul să pară ca un fel de gaz. Totul părea să se pregătească pentru o mare explozie. În partea cealaltă a oraşului, văzu o siluetă singuratică pe alee şi, când se apropie de ea, îşi dădu seama că era Tom care mergea înspre Centrul de jocuri. Se opri alunecând, dar Tom nici nu se opri şi trecu pe lângă
el ca şi cum nici nu l-ar fi văzut.
