scăpăm de părinţi dacă e nevoie. Dacă nu se răzgândesc în câteva zile, anunţă-mă şi o să aranjez eu totul. Şi nu uita să-mi trimiţi amintirile alea; vreau să văd ce se petrece în capul lui.
— Da, domnule.
Capitolul 28
Mika auzi un sunet reconfortant şi simţi vibraţii în picior. Încercă
să-şi deschidă ochii ca să se poată uita la el, dar pleoapele parcă îi erau lipite şi după un timp renunţă. Auzea şoapte undeva şi pentru ceva timp lăsă sunetul conversaţiei să se combine cu sunetul vibraţiilor şi nu încercă să asculte ceea ce se discuta. Vibraţiile din piciorul lui îl gâdilau şi, pe măsură ce îşi revenea din ce în ce mai mult, începu să-şi amintească de sânge şi de durere şi simţi un val de panică în timp ce mintea i se umplu de rechini care scuturau panglicile de piele rămase între dinţii lor ascuţiţi şi ochii lor reci şi negri la doar câţiva metri de el. Dar durerea dispăruse şi lumina care pătrundea prin pleoapele lui era puternică şi caldă. Încercă să-şi mişte mâna, dar nu putu şi nu avu altă soluţie decât să se relaxeze şi să respire uşurat că visul urât se terminase. Dar era oare aşa? Vocile aparţineau unor străini: un bărbat şi o femeie. Se hotărî să le asculte conversaţia şi prima propoziţie fu ca o lovitură puternică, aşa că
deveni atent dintr-odată, rugându-se ca ei să nu-şi dea seama că el se trezise.
— Părinţii lui vor să-l ia acasă de îndată ce se trezeşte.
— Chiar aşa?
Urmă un moment de tăcere.
— Dar Mal Gorman a zis că trebuie să-l ţinem aici cu orice preţ.
Are potenţialul de a deveni unul dintre cei mai buni.
— Deci ce facem? Părinţii sunt deja suspicioşi; o să o ia razna dacă
le spunem că nu-l pot lua acasă.
— Nu trebuie să le spunem că nu pot să îl ia. Trebuie doar să mai tragem de timp. Dacă îi putem ţine aici până la cina de la festivitate, ca să-şi dea seama că au câştigat una dintre maşini şi sunt în cursa pentru câştigarea unui apartament în Turnurile Aurii, ar trebui să se răzgândească. Dacă le-am spune că mai durează până mâine-seară
pentru ca piciorul lui să se vindece? Sunt săraci, nu au cum să ştie cât de repede lucrează aparatul de vindecat – în spitalele din oraşele de refugiaţi încă se mai folosesc copci şi bandaje. Îi dăm drumul azi întrun scaun pe perne de aer, dar le spunem părinţilor lui că trebuie să
revină mâine după cină pentru încă o şedinţă.
— Bună idee.
— Uite. Vocea părea să se audă mai tare, ca şi cum femeia se apropiase de pat.
Inima lui Mika începu să bată tare.
— I s-au mişcat degetele, crezi că îşi revine?
— E posibil. I-a crescut pulsul. Vorbim mai târziu.
Mika ascultă scârţâitul pantofilor lor în timp ce cei doi se îndepărtară, şi primul sentiment care îl încercă în urma a ceea ce auzise fu mânia. Cum îndrăzneau să vorbească aşa despre părinţii lui?
Ca şi cum ar fi fost proşti din cauză că erau săraci şi nu şi-ar fi dat seama că sunt păcăliţi! Dar când îi trecu mânia, resimţi un fior.
„Cred că sunt unul dintre cei mai buni, îşi zise el. Sunt încă în concurs!”
Îşi zâmbi singur, iar uşurarea şi fericirea alungară teama.
Dar părinţii lui? Ce ar fi putut face dacă ei nu se răzgândeau şi refuzau să îl lase să meargă mai departe?
Mika trecu din starea de îngrijorare în cea de somn şi câteva ore mai târziu îşi deschise ochii şi descoperi un ventilator care trimitea aer rece către faţa lui. Îşi întoarse capul şi văzu imaginea cu lei a lui Ellie sprijinită de o carafa cu apă de lângă pat şi se simţi uşurat că nu o pierduse.
O asistentă se apropie în linişte de el cu o tabletă în mână.
— Bună! zise ea. Simţi vreo durere?
— Nu, răspunse el. Mă gâdilă.
Mika îşi înălţă capul ca să se poată uita la picior. Era cuprins de o sferă de sticlă.
— Foarte bine, zise asistenta. Se uită la panoul de control al sferei şi apăsă câteva pictograme.
— Ce e asta? întrebă Mika.
— Un aparat de vindecare, răspunse ea. Este un fel de cuptor cu microunde pentru răni. Vindecă foarte, foarte rapid.
— Cât durează? întrebă el, ştiind răspunsul ei.
— Vei putea să te întorci pe plajă astăzi, dar mai ai nevoie de o şedinţă mâine-seară înainte să pleci acasă, răspunse ea fără să-l privească.
— Bine, zise Mika, gândindu-se că asistenta nu se pricepea să
mintă.
— Acum câteva secole, ar fi durat câteva săptămâni să vindeci o rană ca a ta, continuă ea. Asta dacă nu cumva sângerai până la moarte. Şi apoi ai fi putut face cangrenă şi ţi l-ar fi amputat.
Ea zâmbi.
