— Da.
— Bine, acum eu o să plec. Filmul va începe în câteva clipe.
Mika auzi uşa închizându-se uşor, iar ecranul de deasupra lui se aprinse şi filmul începu. Primele cadre erau ca şi cum urmărea amintirile altcuiva la viteză mare, fragmentate ca poze şi clipuri. Văzu
o petrecere de ziua cuiva cu mulţi copii mici cu baloane, o turmă de antilope pe o câmpie înverzită, un bărbat şi o femeie tăind un tort de nuntă, un bebeluş într-un cărucior cu apărătoarea de ploaie trasă, un zid acoperit de grafitti şi o femeie în bucătărie, feliind carne.
Imaginile se derulară din ce în ce mai rapid şi începură să se amestece şi să se distorsioneze: văzu petrecerea din nou, dar de data asta în mijlocul camerei, printre copii, era un câine ciumat. O mână decojea o portocală care era plină de viermi. Văzu o barcă pe mare cu asfinţitul în spatele ei, apoi îşi dădu seama că în apă pluteau peşti morţi. Un copil mic căzuse de pe alee şi, când se ridicase, flutura o armă în aer ca şi cum ar fi fost o jucărie. Imaginile erau îngrozitoare, sinistre şi începură să se mişte atât de repede încât creierul lui era terminat de efortul de a ţine pasul cu ele. Încercă să îşi închidă ochii pentru a le îndepărta, dar descoperi că nu putea şi, chiar şi atunci când imaginile se derulau atât de repede încât nu putea descifra nici una, că era imediat înlocuită de alta, ştiu că el vedea lucruri pe care nu voia să le vadă, lucruri urâte. Începu să respire mai repede, încercă
să se dezlege de legături, dar nu avea scăpare, era blocat acolo până la sfârşitul filmului. Într-un sfârşit, ecranul se stinse şi bărbatul reveni în cameră şi se aplecă deasupra lui.
— Foarte bine, zise el.
— Dă-mi drumul, zise Mika, monoton.
— Bine, zise bărbatul, zâmbind în timp ce îi dezlegă legăturile.
— Acum pot să plec? întrebă Mika. Pot merge înapoi la plajă?
— Da, răspunse bărbatul. O să ajungi tocmai la timp pentru grătar.
— Cât e ceasul? întrebă Mika.
— E şase, răspunse bărbatul.
— Cât am stat aici? întrebă Mika.
— Câteva ore, răspunse bărbatul, vag. Nu a părut atât de mult, nu-i aşa?
— Nu, zise Mika, simţind un val de panică şi dându-şi seama ce îi făcuseră. Îi dăduseră un medicament, apoi, cât el era semi-conştient, intraseră în mintea lui pentru că nu mai avea control asupra gândurilor lui. Ce văzuseră? Ştiau de suspiciunile lui? Se dădu jos de pe scaun, slăbit de frică.
— Te simţi bine?
Bărbatul îl privea.
— Mă simt obosit, răspunse Mika, încercând să nu-i întâlnească
privirea.
— O să te simţi mai bine în câteva minute, îi zise bărbatul cu blândeţe. Nu-ţi face griji. Un bărbat te va duce la colibă să te întâlneşti cu prietena ta, apoi la plajă, la părinţii voştri. Dar mai întâi vreau să îmi promiţi ceva.
— Ce? întrebă Mika cu nervozitate.
— Vreau să le spui părinţilor tăi că ai rezolvat puzzle-uri toată
ziua. Ai înţeles?
— Da, zise Mika.
— Va mai fi un test şi mâine, continuă bărbatul. O să trimitem după voi imediat după micul dejun. Ai grijă să fii îmbrăcat şi pregătit şi, din nou, va trebui să le spui părinţilor tăi că rezolvi puzzle-uri. Nu uita.
— Bine, zise Mika.
— Vacanţă plăcută! zise bărbatul.
În timp ce Mika merse înspre colibă, aproape că aştepta ca bărbaţii în alb să alerge după el pentru că aflaseră toate gândurile de neîncredere din mintea lui. Era un sentiment oribil, mai ales că vedea soarele strălucind şi auzea valurile departe şi fu cuprins de o uşurare imensă când ajunse la colibă şi o găsi pe Audrey.
Avea o băutură de fructe într-un pahar plin de peşti tropicali de plastic, care se învârteau încontinuu când ea trăgea din pai.
Schimbară o privire care să comunice teroarea prin care trecuseră în ultimele ore, dar nu puteau să-şi vorbească pentru că erau bărbaţi pretutindeni, privindu-i, şi unul insistă să-i ducă până la plajă, chiar dacă văzuseră un semn în afara colibei cu o săgeată mare şi roşie.
Calea era lată şi nisipoasă, iar soarele care trecea printre frunzele palmierilor era cald ca resturile unui foc. Se descălţară când ajunseră
pe nisip, ca să-l poată simţi sub tălpi şi Audrey îi văzu pentru prima dată degetele lipite.
— Eşti mutant, remarcă ea, zâmbind.
— Da, un ciudat cu degete lipite, spuse el. Cel puţin aşa îmi zice Ruben.
— Ce drăguţ! zise Audrey. Mă întreb cum îmi zice mie.
— Ochi-de-lup, răspunse Mika, întunecându-se la auzul numelui lui Ruben.
Ochii lui Audrey străluciră în timp ce decise dacă era de acord cu porecla ei, apoi ridică din umeri şi zâmbi.
— Îmi place destul de mult, zise ea.
— Şi mie, recunoscu Mika. Ţi se potriveşte.
