— Ce părere aveţi? strigă Bărbatul cu Pălărie. După cum puteţi vedea, premiul din cea de-a treia etapă este o maşină pe perne de aer de ultimă generaţie, cu televizoare încorporate şi scaune comode încălzite! Şi avem de dat douăsprezece din aceste minunăţii, deci aveţi şanse destul de bune de a le câştiga, copii, aşadar, ce părere aveţi?
Îşi ridică mâinile, ca şi cum se aştepta la urale şi aplauze, dar cei o sută de concurenţi tăcură.
— Hai! Să vă aud! insistă el, fluturându-şi mâinile deasupra capului.
Mika strânse din dinţi şi Audrey îşi dădu ochii peste cap în timp ce alţi câţiva strigară cu jumătate de gură.
— Ce jenant, murmură Audrey cu privirea lăsată.
— Bine! zise Bărbatul cu Pălărie. Mă bucur să văd că încă mai trăiţi! Acum, concurenţii să asculte cu atenţie. Aşa cum ştiţi deja, cât timp vă aflaţi aici, veţi concura în cea de-a treia etapă a concursului!
Şi nu vrem să vă ţinem în aşteptare! În doar câteva minute, veţi pleca de lângă părinţii voştri şi veţi merge în centrul special al competiţiei de pe insulă, unde vă veţi petrece restul zilei! apoi în această seară
veţi reveni alături de părinţii voştri la un grătar delicios! Nu-i aşa că
va fi distractiv? apoi tot restul săptămânii vă veţi antrena pentru un nou joc! Aşa că sper că nu aţi uitat să vă aduceţi costumele de baie, copii, pentru că veţi avea nevoie de ele!
— Ce? şopti Audrey. Ce înseamnă asta, un nou joc? Când jucăm Pod Fighter?
— Unde este Centrul? întrebă unul dintre concurenţi.
— Nu este nici un centru, zise Bărbatul cu Pălărie. Nu veţi avea nevoie de el pentru această rundă.
— Atunci cum vom juca Pod Fighter? întrebă altcineva.
— Nu veţi juca Pod Fighter, răspunse el. Dar jocurile acvatice pe care le-am pregătit vor fi la fel de antrenante!
Se lăsă o linişte jenantă şi Audrey se uită la Mika supărată.
— Nu-mi vine să cred, şopti ea. Am exersat atât şi nici nu vom juca!
— Linişteşte-te, îi zise mama ei, atingând-o. Nu crezi că va fi frumos să faceţi şi altceva? V-aţi petrecut fiecare seară în Centru timp de săptămâni întregi. Abia mai vedeaţi lumina zilei. Orice veţi face va fi plăcut într-un loc ca ăsta.
— Eu vreau să joc Pod Fighter, zise Audrey, încruntându-se. De asta m-am înscris în concurs de prima dată.
— Acum! strigă Omul cu Pălărie. Părinţi! Ce veţi face voi săptămâna aceasta? Ei? Ei? O să vă spun – nimic, decât dacă aveţi chef de altceva!
Îşi ridică braţele din nou şi adulţii strigară cu entuziasm.
— Dacă vreţi să încercaţi ceva nou, zise el, puteţi folosi toate facilităţile. Avem lecţii de windsurfing şi scufundări, tratamente cosmetice de răsfăţ din plin şi multe, multe altele! Dar, dacă vă place să staţi pe plajă toată ziua sorbind un cocteil, atunci asta să faceţi!
Doar dumneavoastră decideţi!
Chelneriţele începură să umble printre mese cu coşuri cu panglici aurii prinse de mânere. Adulţii începură discuţii animate şi, în timp ce Asha şi Una primiră coşurile, Mika îşi dădu seama că premiile de data asta erau pentru părinţi, nu pentru ei. Oricum, ce putea face un copil de doisprezece ani cu o maşină? Se întrebă cu strângere de inimă de ce cei de la FDT simţeau nevoia să le mituiască părinţii.
— Ia uitaţi-vă! strigă Asha, când desfăcu panglica de la coş. E plin de mâncare adevărată! Uite, Mika! Pâine!
— Uau! zise Mika, încercând să pară entuziasmat.
— Şi brânză din soia!
— Bine, atenţie! strigă Bărbatul cu Pălărie. A venit timpul să îi ducem pe concurenţi la Centrul special, aşa că luaţi-vă la revedere de la părinţi şi urmaţi-mă!
Bărbatul cu Pălărie părăsi scena şi se îndreptă către o uşă din fundul colibei.
— La revedere, dragă! zise Asha, cu o bucată de brânză într-o mână şi un cocteil în cealaltă. Baftă!
— Mulţumesc, mamă! zise Mika. Ne vedem mai târziu pe plajă, la grătar.
Merse cu Audrey dincolo de uşa din spate, cu senzaţia că treceau într-un alt tărâm – pe o parte, cald şi colorat, iar pe cealaltă, rece şi gol. Se treziră într-o cameră albă în care nu erau decât nişte scaune gri de plastic, iar când se închiseră uşile, sunetul râsetelor părinţilor lor se opri brusc.
Capitolul 22
În camera albă, concurenţilor li se spuse să se aşeze pe scaune şi să
aştepte să fie chemaţi. Audrey plecă prima şi se uită speriată la Mika în timp ce era condusă de la spate de un bărbat în uniformă FDT.
Mika îşi simţi stomacul strângându-se când uşile se închiseră în urma ei şi dintr-odată îşi dădu seama că nu mai concurau în echipe – erau pe cont propriu. Pentru că ea nu mai era lângă el, se simţea ca şi cum visele lui urâte se arătau de după perdeaua zilei şi îi auzi pe Capetele de Televizor murmurând, privindu-l.
Fu uşurat când îl chemară. Merse după un bărbat printr-o uşă, de-a lungul unei alei cu arbuşti luminată de un soare fals, spre două uşi metalice care aveau sârmă ghimpată în vârf.
— După tine, zise bărbatul, în timp ce uşile se deschiseră. Îl împinse pe Mika uşor de la spate spre o clădire joasă şi albă, ale cărei ferestre reflectau arbuştii şi palmierii din jur. Clădirea părea formală
şi misterioasă, iar înăuntru mirosea a medicamente. Bărbatul îl lăsă
într-o cameră care semăna cu sala de operaţie a doctorului din Barford North, numai că pereţii nu erau mucegăiţi şi totul era nou.
Erau doi oameni în cameră: un bărbat şi o femeie în halate albe. Nu îşi spuseră numele. Îi puseră o brăţară galbenă – care avea un cod de bare pe ea –, apoi îi spuseră să stea într-o cabină de sticlă care semăna cu un duş. Auzi un ţiuit şi o secţiune de lumină se plimbă uşor de-a lungul lui. Nu îl durea, dar o simţea în interior, fierbinte şi înţepătoare. După asta, i se spuse să urineze într-o sticlă, lucru care i se păru dificil. Trebui să se gândească la robinete care picurau şi la fântâni arteziene în timp ce ei pufneau nerăbdători la uşă.
