Ellie oftă. Bucata de asteroid era de două ori mai mare decât capul ei şi de zece ori mai grea decât părea. Se uită intens la ea pentru o fracţiune de secundă şi aceasta explodă, făcând pereţii şi geamurile să
se întindă în urma impactului. Pentru câteva clipe, înăuntru părea că
are loc o furtună cu grindină, în timp ce mii de bucăţele de asteroid căzură pe podea. Ellie se prăbuşi peste el, prea obosită să mai poată
sta în picioare.
— Pot să plec acum? strigă ea spre geamuri.
— Ai aflat ceva? îi întrebă Gorman pe cei care se uitau la monitoare. Ştiţi cum o face?
— Nu, domnule, răspunse un bărbat.
— Atunci ce ştiţi? întrebă Gorman, nervos. Pentru ce vă plătesc?
— Ştim că are creierul de două ori mai mare decât cel al unui om normal, începu unul dintre ei, şi este evident că este capabilă de lucruri de care noi nu suntem, dar nu ştim cum face asta. Ne întrebăm dacă nu cumva mutanţii nu sunt pur şi simplu oameni normali cu defecte, ci sunt altceva.
— Vrei să spui o nouă rasă? întrebă Gorman, sceptic. O nouă rasă
umană?
— S-a întâmplat în preistorie, răspunse omul. Cu numai treizeci şi cinci de mii de ani în urmă coexistau două specii umane, Cro-Magnon şi Neanderthalienii.
— Dar nu s-a întâmplat dintr-odată, ca acum, pufni Gorman. Nu-i aşa?
— Nu, recunoscu bărbatul. Dar ne întrebăm dacă nu cumva pauza de treizeci de ani în care nu s-au mai născut copii ar putea avea de-a face cu asta.
— Vă întrebaţi? şuieră Gorman. Gândiţi, vă întrebaţi, ghiciţi. Ce fel de oameni de ştiinţă sunteţi voi? Vă întrebaţi şi încercaţi! Nu ştiţi nimic, nu-i aşa?
— Nu chiar, murmură bărbatul, coborându-şi privirea.
— Atunci nu are voie să se ducă la culcare până nu ŞTIŢI ceva!
strigă Gorman.
— Da, domnule.
Capitolul 21
Asha abia aştepta vacanţa şi făcu bagajele de câteva ori în zilele de dinaintea plecării. Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor le dăduse câştigătorilor credite pentru haine de vacanţă, aşa că aproape tot ceea ce luau cu ei era nou. Mika era de părere că mama lui nu mai arătase aşa bine de când dispăruse Ellie; o surprindea tot mai des zâmbind sau având aerul că gândea lucruri pozitive. Făcea bagajele pe podea, în genunchi în faţa canapelei, cu televizorul deschis pe fundal, întrun sari simplu, alb, cu părul prins la baza gâtului, iar costumul western era în dulap acolo unde nu avea cum să-l vadă. Mika o privi cum împachetă totul cu grijă: sandale, pantaloni scurţi, ochelari de soare şi costume de baie, toate cu eticheta încă pe ele.
— Cred că ţi-ar mai trebui o pereche de pantaloni scurţi, zise ea.
Va trebui să dau o fugă în oraş până se închid magazinele şi să-ţi cumpăr unii.
Zâmbi la gândul că avea încă o scuză să se ducă într-un magazin şi să cumpere ceva fără să-şi facă griji că aveau să nu mănânce nimic o săptămână din cauza asta.
— O, şi poate şi ceva pentru seară, adăugă ea. Sigur vor fi câteva cine şi nu vrem să purtăm acelaşi lucru în fiecare seară. O să probez sariul acela rubiniu şi o să-ţi iau o cămaşă. Ce zici?
— Da, zise Mika, fără să fie prea atent. Îi privea mâinile care alcătuiau modele din lumina aurie de la podea la geamantan în timp ce punea lucruri în el. Erau mici diferenţe între urmele de lumină ale oamenilor, şi el începu să le distingă ca fiind ecoul personalităţii lor.
Urmele mamei lui aveau o mişcare sinuoasă: calme şi line, de culoarea mierii. Lumina lui Audrey era strălucitoare şi frântă, uneori fracturată când era bucuroasă sau se mişca rapid, ca scânteile care sar dintr-un foc. Cea a lui Kobi era puternică, de parcă ar fi avut un câmp de putere în jurul lui, iar urmele lui Tom erau nehotărâte şi se întunecau uneori când Mika se apropia de el, chiar dacă Tom părea prietenos, iar Mika se întrebă dacă urmele nu arătau chiar şi sentimentele pe care unii alegeau să le ascundă.
Au avut parte de trei plecări „false” în vacanţă. O navă cu şofer îi aştepta pe acoperişul turnului lor, dar liftul era stricat, ca de obicei,
aşa că trebuiră să urce pe scări. Prima dată, a trebuit să se întoarcă, pentru că Asha uitase să ia periuţele de dinţi; a doua oară, David vru să verifice dacă închisese aerul condiţionat, iar a treia oară, Mika uită
imaginea cu lei a lui Ellie şi, în ciuda faptului că urcaseră cu greu scările şi aproape ajunseseră pe acoperiş, Mika ţinu morţiş să se întoarcă după ea. Şoferul lor păru enervat şi nerăbdător când se urcară în navă şi nu vru să-i ajute cu bagajele.
Nava avea un interior curbat, în formă de ou; şoferul era în faţă, separat de ei de un ecran despărţitor, iar în spate era o banchetă
curbată confortabilă, pentru pasageri. Îşi puseră bagajele în mijloc, la picioarele lor, şi Asha scoase cutia cu sendvişuri pe care le pregătise pentru călătorie.
— Nici nu am plecat, zise David, zâmbind, în timp ce ea îi oferi unul.
— Ştiu, dar sunt foarte bune, răspunse ea, ruşinată.
Zburară spre nord, traversând toată lungimea ţării, peste oraşe şi turnuri pe care nu le mai văzuseră niciodată. Ultima oară când se aflaseră într-o navă, Mika era într-o stare critică, aşa că se simţeau bine să fie liniştiţi în una.
Drumurile aeriene erau marcate de o parte şi de alta de geamanduri – bile puternic colorate care pluteau la douăzeci şi cinci de metri una de cealaltă. Aveau mesaje pe ele, câte un cuvânt pe fiecare, astfel încât citeau tot textul pe drum. Unele arătau cât mai era până în centrul oraşului – Spa Leamington. Doi km. Altele arătau buletinul meteo – Treisprezece. Grade. Noros. Ploaie. Vânt. SV
Moderat. Unele conţineau reclame. Loţiune. Miraculoasă. Pentru.
Creşterea. Părului. Părul. Creşte. Rapid. Câţiva. Centimetri. Pe.
Săptămână. Garantat.
Mika se uită la ele până când se plictisi, apoi privi înspre oraşele pe deasupra cărora treceau, toate arătând exact ca al lui, cu sutele de turnuri cu apartamente ca al lor, întrerupte de fabrici şi staţii de epurare, iar centrul fiecărui oraş era marcat de alarma enormă şi galbenă de pe cea mai înaltă clădire.
