aplauzele, că fiecare dintre voi ar trebui să fie mândru de reuşitele sale din ultimele câteva săptămâni. Arătaţi extraordinar. Sunteţi
simbolul sănătăţii şi al fermităţii şi nu am nici o îndoială că, în curând, fiecare dintre voi se va dovedi a fi un cetăţean-model al emisferei nordice. Şi voi meritaţi aplauze!
Începură să aplaude din nou, dar de data asta fură nesiguri; până la urmă, nu aveau decât doisprezece ani. Mai aveau încă şase ani de şcoală de efectuat înainte să înceapă să se gândească la a fi cetăţeni-model în emisfera nordică. Domnul Grey împărţi premii de consolare de la Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor, acadele galbene, şi copiii plecară nedumeriţi.
Mika îşi aruncă diploma şi acadeaua la coşul de gunoi în drum spre casă şi nu îşi pierdu timpul gândindu-se la ceea ce spusese domnul Grey despre ei ca viitori cetăţeni-model. Vedea urme de lumină la fiecare mişcare, pierduse scrisoarea de la Helen, care fusese singurul lucru ce ar fi putut să-l ajute, şi a doua zi avea să concureze în cea de-a treia etapă a competiţiei – avea destule altele pe cap.
***
Mika şi Ellie avură acelaşi vis în acea noapte. Îşi deschise ochii în camera ei de pe
Regina Nordului
şi văzu o pasăre aurie aşezată pe genunchiul ei ridicat de sub pătură. Strălucea în întuneric, umplând locul cu o lumină blândă. Era o pasăre de grădină, o pitulice, cu pieptul rotund şi coada scurtă. Ellie încercă să nu se mişte ca să nu o sperie şi se uitară una la cealaltă cu interes.
„Mi-aş dori să fiu în locul tău, gândi ea, să pot să zbor prin zidurile închisorii mele.”
Capul pitulicei se întoarse într-o parte şi coada i se mişcă. Apoi, ca şi cum ar fi fost o pasăre care îndeplinea dorinţe, îşi luă zborul şi Ellie se trezi zburând cu ea; trecură în camera de observaţie, pe lângă
oamenii în halate albe şi pe partea cealaltă. Apoi trecură prin uşi încuiate şi mulţi alţi pereţi până lăsară nava în urmă şi se aventurară
în spaţiu împreună, spre Pământ. Prin ochii păsării, Ellie văzu Zidul şi conturul cenuşiu al Europei. Zburară din ce în ce mai jos, până
ajunseră să plutească pe deasupra turnurilor din Barford North, apoi, ca o săgeată îndreptată spre Mika, pasărea zbură prin peretele turnului lor şi ajunse în micul lor dormitor.
Auzind sunetul penelor, Mika deschise ochii tocmai când pasărea ateriză pe capul lui Awen. Câinele mârâi uşor în somn, dar nu se
mişcă. Pasărea şi câinele inundară camera în lumină aurie, şi Mika îşi simţi inima plină de dragoste.
— Eu te cunosc pe tine, şopti el.
Îşi întinse mâna, sperând că pasărea avea să sară pe degetul lui.
Aşa se şi întâmplă şi se uitară unul la celălalt. Ochii păsării erau luminoşi şi iscoditori şi, în timp ce privi în ei, simţi valuri de emoţie: cea mai puternică dragoste, cea mai mare uşurare, apoi, o durere şi o singurătate sfâşietoare care îl dărâmară.
— Ellie, şopti el.
Se auzi ceva prin perete în apartamentul de alături; cineva trăsese apa la baie. Pasărea se sperie şi zbură prin uşa de la dulapul lui Ellie.
Mika sări din pat şi deschise uşa de la dulap, sperând să găsească
pasărea înăuntru, dar descoperi cu groază că era în mâna Cuţitarului.
Lumina păsării se zbătu – ca o lumânare care încerca să ardă în lipsa oxigenului –, iar Cuţitarul strânse pumnul, şi lumina se stinse, iar Mika nu mai văzu decât faţa monstrului care pâlpâia.
Capitolul 20
Gorman se uită cu răutate la Ellie din spatele unui perete de sticlă
de siguranţă. Ea stătea în mijlocul unei camere goale, echipată
complet într-o armură, cu mâinile încrucişate în semn de sfidare. Nu îi putea vedea decât ochii care îi întorceau privirea răutăcioasă prin spaţiul îngust al căştii de protecţie.
— Spune-i să o facă din nou! ordonă Gorman. Şi încă o dată, până
ştim cum reuşeşte să facă asta!
— Dar e acolo de şase ore, domnule, răspunse un om de ştiinţă, politicos. Şi spune că o doare capul.
— Nu-mi pasă! strigă Gorman. Vreau o explicaţie ştiinţifică pentru ceea ce poate ea să facă PÂNĂ LA SFÂRŞITUL ZILEI! NU MAI VREAU SCUZE. SPUNE-LE SĂ MAI ADUCĂ UNUL!
— Aduceţi încă o bucată de asteroid, zise bărbatul în interfon, şi câteva secunde mai târziu, intrară doi bărbaţi împingând o targă pe perne de aer pe care era o bucată mare dintr-un asteroid.
— Nu mai pot! strigă Ellie. Mă doare în spatele ochilor! Abia mai pot vedea!
Gorman îl privi pe unul din bărbaţii care vorbea cu ea, ameninţând-o, spunându-i că Puck nu avea să primească mâncare dacă nu făcea ce i se spunea. Apoi cei doi bărbaţi aduseră bucata de asteroid în mijlocul camerei şi plecară, încuind uşa, aşa că Ellie rămase singură.
— Eşti sigur că e conectată cum trebuie? întrebă Gorman.
— Da, răspunse bărbatul. Are receptori care îi monitorizează
fiecare impuls trimis de creierul ei. Interiorul căştii de protecţie arată
ca un castron de spaghete.
— Bine, zise Gorman. Spune-i să o facă.
— Când eşti gata, Ellie, zise bărbatul.
