— Serios? zise David, cu biscuitul încă în mână şi contrariat; Mika nu mai fusese interesat de un „cargobot mare” de la vârsta de trei ani.
Se uită la fiul lui ridicând din sprâncene şi începu să ducă biscuitul la gură. În disperarea lui de a-l opri, Mika răsturnă zahărul care ajunse pe covor.
— Ce se întâmplă cu tine? întrebă David, neliniştit. Scrisoarea lui Helen atârna acum de biscuit, dar el încă nu o observase. Cum ai reuşit să faci asta?
— Scuze, zise Mika din nou.
— Mai bine cureţi asta, zise David. Înainte să ajungă mama acasă.
Duse biscuitul spre gură pentru a doua oară şi Mika nu se putu gândi la altă tactică pentru a i-l lua decât să îl smulgă din mâna tatălui său şi să fugă cu el, iar când fu pe cale să facă asta, David zise:
— Cred că biscuitul ăsta e mucegăit, are o chestie albă pe el.
Făcu un pas către ghenă.
— Nu! strigă Mika.
Dar fu prea târziu. Biscuitul zbură din mâna lui David la gunoi şi Mika nu putu face altceva decât să asculte cum se loveşte de pereţi până la zdrobitorul de la subsol, simţindu-se ca şi cum nu avea aer.
— Ce s-a întâmplat? întrebă David. Era mucegăit. Avea atâta puf că ai fi putut să-l coafezi.
— Nu s-a întâmplat nimic, zise Mika, înecându-se. Puse mâna pe pachetul de biscuiţi de pe podea şi alergă în camera lui cu ei.
— Nu-i mânca, Mika! strigă David după el. O să te intoxici! Şi cu mizeria asta cum rămâne? Laşi înlocuitorul de zahăr pe jos?
— Vin într-un minut! strigă Mika, răsturnând restul biscuiţilor pe pat. Căută printre ei disperat, rugându-se să mai găsească o scrisoare,
dar nu mai erau decât nişte biscuiţi mucegăiţi.
— Idiotule, îşi şopti singur. Idiot cu tăiţei în loc de creier!
Helen îi trimisese o scrisoare şi el văzuse numai începutul: „… am vrut să-ţi spun un secret… te afli într-un pericol teribil şi trebuie să
ştii adevărul…” În sfârşit, hotărâse să-i spună ceea ce el îşi dorea să
ştie de mult, dar scrisoarea ei zăcuse în dulap mai multe săptămâni, într-un pachet de biscuiţi mucegăiţi, iar acum era în zdrobitorul de gunoi şi el nu putea să o recupereze.
Cât se simţea de prost. Se ura. Iar fragmentul pe care îl citise din mesajul de la Helen nu îl ajută deloc; în schimb, îl făcu să se simtă şi mai confuz şi să îi fie şi mai frică. Ce secret voia să-i spună? Ce pericol îngrozitor îl aştepta?
***
În acea noapte, neputând să doarmă, Mika stătea întins în întuneric ascultând o melodie pe care i-o trimisese Kobi prima dată
când se împrieteniseră jucând Pod Fighter împreună. Întunericul era potrivit pentru muzica lui Kobi; era melancolică, dar atât de frumoasă
încât Mika îşi simţi sufletul părăsindu-şi trupul, care zbură pe fereastră şi se ridică înspre cer. Grămezile de turnuri adormite de dedesubt arătau ca nişte megaliţi pe o câmpie antică. Se ridică din ce în ce mai sus până ajunse la stele. Când melodia se termină, o rugă pe Lilian să o pună din nou. La sfârşit, îl întrebă:
— Încă o dată?
— Nu, mulţumesc.
Îşi deschise ochii şi se întinse pe pat ca s-o pună pe Lilian la încărcat şi atunci o văzu pentru prima dată. În timp ce mâna lui se duse înspre podea pentru a căuta cablul, lăsă o urmă de lumină aurie în mişcarea ei. Uită de încărcător şi îşi mişcă mâna din nou, fluturând-o rapid în faţa lui. În timp ce se mişca, părea să emită
lumină, ca şi cum aceasta se scurgea din ea. Îşi ţinu mâna nemişcată
şi aceasta se întunecă, dar în jurul ei avea o aură, ca un halou. Era ca şi cum putea vedea căldura ieşind din trupul lui. Desenă în aer cercuri, linii frânte, spirale, apoi cercuri din nou, apoi începu să i se facă frică. O conectă pe Lilian la încărcător şi îşi băgă mâinile sub pătură.
***
Până dimineaţă, Mika putea vedea urme de lumină pe orice se afla în mişcare: pe mâna mamei care amesteca ceva, pe mâna tatei care se pieptăna şi pe a lui în timp ce se lega la şireturi, aşa că îi luă de două
ori mai mult ca de obicei.
— Eşti bine? întrebă Asha, uitându-se la el cum se încurca.
— Da, sunt bine, răspunse el. Deşi nu era aşa.
Plecă la şcoală şi merse de-a lungul aleilor ca şi cum ar fi fost beat.
Fiecare persoană care trecea pe lângă el lăsa urme de lumini după ea şi, când ajunse la şcoală şi traversă locul de joacă întunecat, se simţi ca şi cum avea rău de mişcare din cauza copiilor din jurul lui. Închise ochii şi se rezemă de un zid, simţind cum umezeala îi pătrunde prin haine, odihnindu-şi capul de perete până când se sună de intrare.
Când ajunse în clasă, se simţi puţin mai bine; urmele de lumină nu dispăruseră, dar ochii începuseră a se obişnui cu ele. Chiar şi aşa tot se împiedică de câteva bănci până ajunse la locul lui.
— Hei, zise Kobi, vigilent. Ce e cu tine?
— Nimic, bolborosi Mika, aproape căzând pe scaun.
— Bine, copii! strigă doamna Fowler. Ştiţi ce aveţi de făcut! Beţi vitaminele!
