compună muzică la noul lui telefon-însoţitor, pentru că e mai bun decât cel vechi al lui. Cât despre Tom, nu ştiu.
— Eu sper că da, zise Audrey. Îmi place de el.
— Şi mie.
Aveau numai două săptămâni la dispoziţie să se pregătească
pentru concurs, aşa că începură să discute despre ce aveau să facă, dar după un timp Mika îşi dădu seama că Audrey nu îl mai asculta.
Pisica de la Kobi se juca pe masă între ei, iar fata se holba la ea, încruntându-se, în timp ce roboţelul se gudura de paiul din paharul ei.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el.
— Nu ştiu, răspunse ea, clipind. Mă supără ochii. Cred că va trebui să mă duc mâine la doctorul borg să îi verifice.
— Ce-i cu ei? întrebă Mika, curios să afle cum era să ai ochii unui robot.
— Pot vedea urme de lumină pe lucruri atunci când se mişcă, răspunse ea. A început mai devreme, la şcoală, şi acum mă face să îmi fie rău.
— Vrei să mergem acasă? întrebă el. Nu mă supăr.
— În nici un caz, zise ea. Trebuie să ne antrenăm.
Dar ea nu se putu antrena. În câteva minute după ce decolaseră, se simţi atât de rău încât trebuiră să abandoneze jocul, iar Mika o conduse acasă.
— Zici că ai băut, spuse el, ţinând-o de mână ca să nu se izbească
de fântâna din centrul oraşului. Nu vezi pe unde mergi.
— Mă simt groaznic, zise ea, nefericită. Cred că am luat un virus.
O lăsă la uşa casei şi merse şi el acasă. Era încă devreme, aşa că
Asha nu venise de la serviciu, iar David tocmai se pregătea să se uite la un film. Când intră, Mika observă pachetul de biscuiţi de la Helen lângă canapea. Erau biscuiţi digestivi, asemenea celor pe care îi
mâncase de fiecare dată la ea, şi se întristă privindu-i.
— Nu te deranjează dacă îi mănânc, nu-i aşa? întrebă David, luând unul din pachet. Mă gândeam că merg cu filmul meu.
— Nu, zise Mika, întunecat. Nu îi vreau.
David se duse în zona bucătăriei să pună apa la fiert pentru ceai şi Mika îşi aşeză haina în cuier. Dar, când se întoarse înspre tatăl lui, observă că biscuitul pe care îl ţinea David în mână avea ceva lipit de el.
— Te simţi bine? întrebă David. Zici că ai văzut o fantomă.
— Da, sigur, răspunse Mika, încercând să nu se uite la biscuit.
Despre ce este filmul?
— Nu ştiu, e unul de aventură, răspunse David. Mi l-a împrumutat cineva de la serviciu.
Se întoarse şi căută o ceaşcă în dulap, iar Mika încercă să arunce o privire mai de aproape. Ceea ce era lipit era un pătrat alb, dar nu îl vedea destul de bine ca să îşi dea seama ce era de fapt. Deschise dulapul unde erau tigăile, lângă piciorul tatălui său, numai ca să se poată ghemui şi să se uite la biscuit de jos. Inima îi sări din piept.
Pătratul era o foaie de hârtie împăturită de multe ori şi pe ea era scris de mână numele lui. Era o scrisoare! O scrisoare secretă de la Helen lipită de un biscuit!
— Vrei o tigaie? întrebă David, şi Mika se uită în sus la tatăl lui care îşi ridicase sprâncenele la el. E cam târziu dacă vrei să găteşti.
— Scuze, zise Mika, ridicându-se din nou.
Cel mai preţios lucru pentru el, o scrisoare de la Helen, fusese lăsată în dulap timp de săptămâni întregi! Cât de stupid se simţea şi cât de frustrat! Şi cum ar fi putut să ia scrisoarea de la tatăl lui? În timp ce David îşi puse ceaşca de ceai lângă ibric, hârtia se desprinse puţin, aşa că Mika putu să citească prima frază amăgitoare: Dragă Mika,
Data trecută când ne-am văzut, am vrut să îţi spun un secret, dar mi-a fost frică pentru tine, aşa că nu am îndrăznit. Totuşi, mi-am schimbat părerea, pentru că te afli într-un pericol teribil şi trebuie să afli adevărul…
Inima lui Mika o luă la goană. Nu putu să vadă mai mult, pentru că
scrisoarea era îndoită.
Ce secret? Ce pericol îngrozitor şi ce adevăr? Se părea că tot ce avea el nevoie să ştie era în mâna tatălui său.
— Uite! zise Mika, arătând spre una dintre ferestre, sperând că
David va fi destul de distras încât să lase jos biscuitul.
— Ce e? întrebă David, întorcându-se. Se uită pe fereastră în întunericul ploios pentru câteva secunde.
— Nu văd nimic, spuse el.
— A dispărut acum, răspunse Mika. Era unul dintre cargoboturile acelea mari.
