— Lasă-l, zise Kobi. Nu-ţi face griji, o să vorbesc eu cu el. Nu dă
vina pe voi, e doar îngrijorat din cauza mamei lui.
Se uitară după Kobi care porni în jos pe stradă, ca o grămadă de haine ude, cu picioarele stârnind explozii prin băltoacele formate, iar Audrey începu să plângă.
— Ce o să se întâmple cu mama lui Tom? zise ea cu disperare.
Acum n-o s-o mai poată ajuta!
— Nu am ştiut, zise Mika. Nu e vina noastră.
Merseră în linişte spre gară şi ochii lui Audrey păreau ai unei persoane prea obosite ca să mai gândească. Aşteptară pe peron şi Audrey scoase din buzunar pisica pe care i-o dăduse Kobi şi o lăsă să
se joace în mâna ei. Mika era bucuros că Audrey era tăcută. În interiorul lui se dădea o luptă crâncenă între trei sentimente copleşitoare: uşurare, teroare şi vinovăţie. Dar, când ajunse acasă şi le spuse părinţilor lui despre vacanţa pe care o câştigase, ochii tatălui său se aprinseră de uimire şi Asha sări de bucurie în jurul canapelei şi el se simţi puţin mai bine şi îşi dori să le poată spune pentru ce concura el cu adevărat.
Capitolul 17
De obicei, duminică dimineaţă Mika şi Audrey se duceau la centrul de jocuri ca să se antreneze, dar în acea duminică Audrey sună şi îi spuse că la prânz trebuie să se ducă la mătuşa ei, aşa că Mika rămase acasă. Nu îi păsa; după o zi de concurs în centrul din Reading, ultimul lucru pe care avea chef să-l facă era să joace Pod Fighter şi mai era şi curios în legătură cu premiile pe care le câştigase şi voia să fie acasă
când aveau să ajungă. Ca să treacă timpul, încercă să-şi repare haina, dar când o luă pe el, îşi dădu seama că în grabă cosise mâneca cu totul şi nu putea să-şi bage mâna prin ea.
— Ai fi arătat ca monstrul lui Frankenstein îmbrăcat cu ea oricum, zise Asha, în timp ce descusu cusăturile negre şi neîndemânatice pe care le făcuse el. Sunt foarte supărată pe băiatul care ţi-a făcut asta, acum nu mai ai şi tu o haină bună.
Mika minţise în legătură cu ruptura hainei lui, deoarece ştia că şi-ar fi ieşit din minţi dacă ar fi ştiut adevărul şi o privi, vinovat, cum o coase frumos, la loc.
Imediat cum termină, alarma pentru ciumă începu să sune, ca în fiecare duminică, pentru a se verifica dacă funcţiona. Alarma oraşului Barford North era aşezată în vârful fabricii care producea carne la cutie şi timp de trei minute groaznice sunetul le paraliză gândurile şi le îngheţă sângele în vene. După ce se termina semnalul, Asha era întotdeauna iritată.
— Şi nu ai nevoie numai de o haină nouă, dar şi de blugi şi pantofi sport! zise ea, trântind totul prin bucătărie. Ai nevoie şi de un costum nou împotriva ciumei, cel pe care îl ai e inutil la cât ai crescut în ultima vreme.
— Nu are rost, spuse Mika. Nu o să am nevoie de el niciodată.
— S-ar putea să ai, zise ea.
— De ce? întrebă el. Au trecut patruzeci şi trei de ani de la Ciuma Animalelor. Pe partea cealaltă a Zidului e numai praf şi, până la urmă, costumele sunt atât de subţiri că nu le văd rostul. Dacă te muşcă un animal, dinţii lui l-ar perfora.
— Sunt făcute să te protejeze de salivă, zise Asha, nervoasă. Nu de muşcături.
— Deci nu voi păţi nimic dacă un animal mă linge, zise Mika.
Atunci aşa e în regulă.
— Nu glumi cu asta, zise Asha, nervoasă. Nu e de râs. Trebuie să ai un costum care să te încapă, aşa e legea.
Mika se aruncă pe pat şi se uită la imaginile lui Ellie.
— Şi mi-aş dori să arunci imaginile alea, zise Asha, urmărindu-l până în camera lui. Mă sperie. Nu înţeleg de ce vrei să te uiţi la ele.
Sunt la doar câţiva centimetri de faţa ta când te culci. Mă mir că nu ai coşmaruri din cauza lor.
— Nu animalele îmi dau coşmaruri, zise Mika. Ci oamenii. Îmi plac imaginile, îmi amintesc de Ellie. Animalele erau frumoase.
— Nu ai mai spune asta dacă ai fi trăit atunci când a izbucnit ciuma, spuse Asha.
— Nici tu nu ai trăit asta, zise Mika. Erai doar un bebeluş şi aţi fost evacuaţi înainte să se atingă ceva de voi.
— Da, aşa e, dar am văzut totul, zise ea. Era douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru la televizor. Tu ai crescut cu desene animate. Eu am crescut uitându-mă la câini care muşcau bebeluşi în cărucioare şi smulgeau ferestre din ramele lor. Dacă ai fi crescut privind aşa ceva, nu ai mai vrea să stai cu pozele alea la câţiva centimetri de faţa ta.
— Oricum, nu le arunc, zise Mika, încruntându-se. Mă fac să mă
simt fericit.
Asha pufni şi plecă enervată din cameră, iar Mika începu să-şi dorească să se fi dus la Centru până la urmă. Să stea acasă şi să se certe cu mama lui nu era la fel de amuzant.
Din fericire, în câteva minute ajunseră premiile şi avură altceva de care să se ocupe. Auzi soneria de la uşă şi un clovn intră în apartament şi se izbi de spătarul canapelei. Asha îşi duse mâna la gură.
— Eşti bine? întrebă ea, fără să se simtă la fel de politicoasă cum păru. Ajunsese în mijlocul curăţeniei de duminică şi ultimul lucru pe care şi-l dorea era un clovn lungit pe podea. Era şi un clovn ciudat; pe faţă, avea pictat un zâmbet imens roşu, dar gura de sub machiaj era posomorâtă. Se uitară la el căutându-şi nasul pe podea, care ajunsese sub canapea.
— Uite-l, zise David, găsindu-l şi înapoindu-l.
— Mulţumesc, răspunse clovnul, punându-l la loc. Apoi se îndreptă şi îşi drese vocea. Felicitări, câştigătorule! strigă el. Ai trecut cu succes de primele două etape ale Competiţiei!
Clovnul se târî până la uşă – aproape împiedicându-se în pantofii albaştri, care erau la fel de lungi ca nişte înotătoare –, şi aduse cu greutate o cutie mare cu o panglică roşie în jurul ei.
— Acestea sunt premiile tale, spuse el, gâfâind. Şi informaţii despre vacanţă. Distracţie plăcută!
Câteva secunde mai târziu, plecă, iar Mika şi părinţii lui rămaseră
holbându-se la cutie.
