— De fapt, trei, spuse Mika şi trase un rând de focuri. Nava cu numărul cinci tocmai ieşea din seria de cercuri strânse şi, exact aşa cum crezuse, o luă spre dreapta. Explozia fu orbitoare. Când imaginea se limpezi, nu putură vedea decât fragmente din nava-fantomă, care
se pierdeau în spaţiu.
Strigară şi săriră în scaune.
— Ai reuşit! zise Audrey. Nu-mi vine să cred!
— Mulţumesc, zise el, sarcastic, puţin rănit de lipsa ei de încredere.
— Nu mă refer că nu te pricepeai, dar ei erau atât de buni!
— Sper că a fost Ruben, zise el.
— Da, şi eu, răspunse Audrey. Aşa i-ar trebui. Ce vine el cu bandana lui neagră, ca şi cum e regele Kung Fu-ului? E atât de arogant.
— Cât timp mai avem? întrebă Mika.
— Puţin mai mult de un minut.
Îşi petrecură timpul atârnând în spaţiu şi privindu-şi vânătorul căutându-i în zadar. La un moment dat, Pod Fighterul trecu atât de aproape de ei încât îşi ţinură respiraţia.
Apăru mesajul cu Jocul s-a încheiat; se dădură jos din simulator şi îşi scoaseră căştile. Ochii lui Audrey străluceau, ca şi cum ar fi avut artificii în ei, iar chipul ei de spiriduş şi părul ei roşu străluceau de transpiraţie.
Îşi zâmbiră. Reuşiseră.
***
Echipele se aşezară într-un şir, iar simulatoarele din jurul lor păreau nişte juraţi tăcuţi într-o sală de judecată. Un bărbat ieşi din întuneric şi citi de pe o tabletă pe care o ţinea în mână.
— Trei echipe au trecut în etapa a treia, zise el. Vă rog să faceţi un pas înainte când vă auziţi numărul. Treizeci… opt… Şi nouăsprezece.
Mika şi Audrey făcură un pas înainte, apoi o altă echipă pe care nu o cunoşteau şi ultimii fură Ruben şi Yee. Imediat, Mika se întoarse să
se uite la Kobi şi la Tom, dându-şi seama că nici măcar nu se gândise la prietenii lui în timpul jocului. Tom, care îşi riscase propria siguranţă ca să îl tragă în tren. Kobi, care fusese primul şi singurul prieten de când dispăruse Ellie. Nu se gândise deloc la ei şi simţi o strângere de inimă. Plecară alături de echipele care pierduseră şi uşile se închiseră în urma lor.
— O, nu! şopti Audrey. Cum a putut să câştige Ruben, nu Kobi şi Tom! Tom o să fie devastat! E groaznic. Sper că ne vor aştepta afară.
— Şi eu, zise Mika, pentru că tocmai mi-am dat seama de ceva urât.
— Ce? întrebă Audrey. Spune-mi.
— Mai ţii minte cât de buni erau cei din numărul cinci? spuse el.
Cât de inteligenţi erau şi cât de greu au fost de prins?
— Nu vrei să spui… şopti Audrey… Că i-am doborât pe Kobi şi Tom? Că ei erau în nava cu numărul cinci?
— Sper că nu, zise Mika. Dar erau atât de buni, încât nu mă pot gândi decât că ei erau. Tom n-o să ne-o ierte.
O femeie se apropie de ei cu o cutie albă în fiecare mână.
— Bravo! zise ea. În aceste cutii sunt nişte capsule pe care trebuie să le adăugaţi în Fit Mix. Luaţi una pe zi. Le desfaceţi şi le amestecaţi.
Audrey şi Mika îşi îndesară cutiile în buzunare fără să se uite măcar în ele, cu ochii la uşă şi cu inimile alături de prietenii lor de-afară.
***
În afara Centrului ploaia cădea ca nişte baghete gri care se topeau pe pavaj, apoi se scurgeau ca nişte frânghii argintii pe burlane. Mika şi Audrey alergară în stradă şi îi căutară disperaţi pe Tom şi Kobi.
Coada la care se aştepta pentru intrare era încă mare şi strada era presărată cu cumpărători care se fereau de ploaie. Într-un sfârşit, îşi văzură prietenii în uşa cinematografului de peste drum, având în spate şiruri de ecrane ude pe care rulau reclame pentru filme. Părul lung al lui Kobi îi atârna în şuviţe groase peste faţă, iar Tom îşi linse ploaia de pe buze şi îşi împreună braţele în timp ce ei traversară
strada.
— Bună! zise Tom, încercând să pară bucuros că îi vede, dar Mika ştiu adevărul în momentul în care îi văzu ochii.
— Noi am fost vânătorul vostru, spuse el. Nu-i aşa?
— Da, zise Tom, uitându-se în altă parte.
— O, nu! strigă Audrey. Nu ne-am dat seama!
— Nu-i nimic, zise Tom. Ştim că nu e vina voastră. Începu să se îndepărteze.
— Nu am ştiut! strigă Audrey după el.
Tom merse mai departe, în direcţia opusă gării.
— Unde te duci? strigă Audrey.
