— Nu-i nimic, repetă el un pic mai tare. Mă descurc singur.
Musca – sau Fanny, cum o chema în realitate – mai rămase o clipă în cadrul uşii, înainte să treacă pragul, fără
tragere de inimă, închizând-o în urma ei cu o adiere uşoară.
33
- AL ŞAPTELEA COPIL -
El inspiră adânc şi privi din nou scrisoarea. Lucilla l-ar fi protejat de teama care se instalase în interiorul său, dacă ar fi fost încă acolo.
Chiar dacă imaginile nu trădau mai mult decât se putea citi în textul scurt, el ştiuse imediat de unde veniseră. Ştia ce reprezentau şi unde fuseseră făcute. Recunoscuse fără nicio dificultate vila cea mare şi cafenie.
Acum ridică doar coala albă de hârtie, mai groasă. Aceasta trosni rigid când o desfăcu. Ceea ce ţinea în mâini era o copie a unui formular sau a unei fişe de date.
Cercurile negre de pe partea stângă îi arătau că originalul, înainte să fi fost copiat, stătuse într-un dosar.
Se aplecă deasupra foii. În colţul din stânga sus era scris anul 1961 – nimic altceva dar era suficient pentru a i se opri respiraţia.
Privirea îi alunecă peste o jumătate de duzină de coloane alungite, înguste, toate având scopul de a stabili identitatea unei persoane: nume, data naşterii, locul naşterii, adresa actuală. Acestea erau urmate de o serie de câmpuri cu informaţii mai neobişnuite: Mama naturală. Nume. Adresa actuală – şi altele: Tatăl natural. Nume. Adresa actuală.
În partea de jos a formularului, autoritatea rânduise o secţiune generoasă cu textul: Numele şi domiciliul părinţilor adoptivi.
Era formularul de adopţie pentru familiile fără copii, care solicitau acordul de a primi unul dintre copiii nedoriţi de la acea vreme. El văzuse deja aceste formulare. Bineînţeles că le văzuse.
Doar unul dintre câmpurile documentului original fusese completat – chiar primul. Cu creionul sau cu pixul cineva completase, probabil cu mult timp în urmă, un singur nume.
Atent, cu litere curbate. John Bjergstrand.
Numele nu îi spunea nimic lui Orla Berntsen, şeful personalului din cadrul Ministerului de Stat. Între prenume şi nume exista un mic spaţiu şi probabil că acela care îl 34
- ERIK VALEUR -
scrisese îşi amintise ceva şi adăugase cu acelaşi instrument de scris: Casa de copii.
Simţi câteva picături de transpiraţie în partea de jos a ochelarilor, cu toate acestea întoarse hârtia şi aruncă o privire pe spatele ei: era goală.
Îşi miji ochii. Ce ar trebui să facă el cu un formular vechi, care nu fusese completat nici măcar pe jumătate? Se temea că ar fi trebuit să ştie răspunsul, dar nu îl ştia.
Se ridică de pe scaun, îşi şterse transpiraţia de pe faţă şi privi, aşa cum o făcuse de nenumărate ori, curcubeul din jetul de apă al şarpelui. Simţi panica în piept, de parcă un animal primordial ar fi căutat refugiu în interiorul său, aşa cum el însuşi, cu mulţi ani în urmă, se refugiase în tufişurile de pe malul lacului, când fasciculele ascuţite de lumină ale urmăritorilor săi străpungeau întunericul din spatele lui.
Dacă cineva îi putea citi gândurile, ar fi observat că şeful de personal era atât de răscolit încât nu îşi pusese întrebarea cea mai evidentă dintre toate.
…de ce anume primise tocmai el această scrisoare.
Biroul ministrului de stat fusese reconstruit, după victoria electorală din 2005, la dimensiuni duble, deoarece al doilea cel mai important om din guvern solicitase, ca recompensă
pentru ajutorul său nepreţuit din timpul agitatei campanii electorale, un birou care aducea cu o sală de tron.
În acest birou fusese acceptat numai unul dintre cei din cercul auto-ales al lui Ole Almind-Enevold, membrii permanenţi ai Asociaţiei RAL, pe care ministrul de stat o înfiinţase la începutul carierei sale, lucru pe care îl recunoscuse public, dar numai de câţiva ani.
Acronimul însemna Recht auf Leben (Dreptul la viaţă).
La alegerile parlamentare din 2005, mişcarea fusese un adevărat instrument de bază, deoarece RAL lupta pentru drepturile copiilor nenăscuţi din Danemarca – şi, astfel, a reînnoit ideea că avortul era o soluţie numai în cazurile în care exista un pericol iminent pentru viaţa mamei sau dacă
era clar încă de la început că bebeluşul va muri. Rata 35
- AL ŞAPTELEA COPIL -
natalităţii era scăzută de destul de mult timp şi ţării îi lipseau copiii sănătoşi, ceea ce punea în pericol piramida vârstelor din Danemarca. Pe piaţa muncii, forţa de lucru tânără fusese înlocuită, din ce în ce mai mult, cu oameni din părţi îndepărtate ale lumii şi, prin urmare, mulţi danezi sprijiniră combinaţia logică dintre abordarea practică-economică şi cea creştină-morală – şi nu în ultimul rând, pentru că erau de părere că o creştere a populaţiei daneze ar fi putut proteja naţiunea de numărul tot mai mare de străini.
Danezii riscau să devină o minoritate în propria lor ţară.
Acest lucru reprezenta, atât pentru partid, cât şi pentru opoziţie, un scenariu de groază în timpul campaniei electorale – în timp ce partidul a adus în discuţie Ministerul de Stat ca pe un atu.
Ole Almind-Enevold făcuse o invitaţie, destul de contrar obiceiului său, la o şedinţă de relaxare.
— Luaţi loc – şi felicitări pentru eliberare! spusese.
În aceeaşi secundă, Vrăjitorul apăru fără suflu în pragul uşii, strecurându-se de-a lungul peretelui, spre un scaun liber, întârzierea agitată era marca lui înregistrată.
— Care este treaba cu aceşti tineri tamili? întrebă Ole Almind-Enevold şi flutură un dosar gros de un centimetru, înainte de a-l împinge cu precizie, nervos, către adjunctul său, care fusese poreclit de funcţionarii ministerului Omul gri, deoarece pielea sa de culoare gri-albăstrui amintea de celebra mumie din mlaştină, care fusese găsită în regiunea Silkeborg.
— Despre ce ar trebui să fiu informat?
Orla Berntsen se făcu mic în scaun, bucuros că nu el prezentase cazul, ci i-l delegase ministrului. Teama că
această problemă ar fi putut declanşa brusc un foc de stepă
