FEMEIA DE PE PLAJĂ
SEPTEMBRIE 2001
Femeia fusese găsită pe plajă, în dimineaţa zilei de 11
septembrie 2001, aproape la jumătatea distanţei dintre Badhotel Skodsborg şi Strandpark Bellevue.
Asta era cu câteva ore înainte ca lumea să se schimbe pentru totdeauna, pentru aproape toţi oamenii de pe diferite continente. Această coincidenţă ciudată a avut o importanţă
crucială pentru turnura extraordinară pe care a luat-o acest caz, astfel încât nu se poate spune decât că soarta fusese încântată să „programeze” două evenimente complet diferite în una şi aceeaşi zi.
Evenimentul mai puţin semnificativ dintre cele două
fusese uitat imediat, chiar dacă, în primele ore, fusese tratat şi raportat prioritar de poliţie.
Apelul de urgenţă fusese primit la ora 06:32. Femeia moartă era întinsă aproape de linia de plutire, cu faţa presată în nămolul gri; braţele îi erau întoarse spre spate şi palmele desfăcute. Pe palme avea conturat un mic model din nisip, de aceea anchetatorii crezuseră iniţial că era vorba de o crimă rituală, cu cine ştie ce motiv morbid. Bineînţeles, era la fel de posibil, aşa cum sugerase unul dintre ei, ca vântul de răsărit să fi adus nisipul pe corpul ei, înainte ca soarele să
se fi ridicat pe cer, deasupra fiordului.
Stăpânul unui câine, care locuia într-una din vilele elegante de pe Torbæker Strandvej, sunase la poliţie. Poliţiştii stabiliseră de comun acord că femeia era deja moartă când atinsese ţărmul. Ea avea un crater conic adânc până la creier în frunte. Sângele îi cursese prin gaura din păr şi se infiltrase 6
- ERIK VALEUR -
în nisipul din stânga şi din dreapta capului. Tehnicienii găsiseră păr pe pietrele ascuţite pe care aterizase, dar cea mai mare parte a sângelui fusese spălată de mult de apa sărată a fiordului, în mare. Moarta nu avea acte la ea, dar hainele ei (şi ceasul) îi făcuseră, în cele din urmă, pe anchetatori să creadă că provenea din Noua Zeelandă sau din Australia. Cu toate acestea, rezultatele analizelor şi concluziile veniseră prea târziu, şi anume într-un moment în care, fiind deja moartă, nimeni nu i-a mai acordat nici cea mai mică atenţie.
Se poate afirma cu siguranţă că acest caz ar fi fost urmărit, dacă lumea nu ar fi fost complet dată peste cap în următoarele câteva ore. O coincidenţă pe care nimeni dintre cei prezenţi la locul crimei nu ar fi putut să şi-o imagineze.
Pentru că, în timp ce criminalistul examina nisipul de sub moartă pentru a găsi potenţiale indicii, două avioane de pasageri pătrundeau în spaţiul aerian de deasupra New Yorkului, după care toate celelalte activităţi de pe planeta verde a lui Dumnezeu şi-au pierdut sensul. În zilele care au urmat, în buletinele de ştiri daneze a apărut insistent o singură imagine, întipărită adânc în conştiinţa oamenilor: imaginea zgârie-norilor înconjuraţi de fum, de pe orizontul New Yorkului şi trupurile negre aruncându-se în abisul Ground Zero.
Dacă acel caz al femeii moarte avusese vreodată ocazia să
ajungă pe prima pagină a ziarelor daneze, acel moment trecuse. Două publicaţii mai mici au scris câteva rânduri şi numai într-una singură, câteva săptămâni mai târziu, se anunţa că poliţia suspendase acest „caz nefericit” pentru că, în ciuda solicitărilor internaţionale repetate, nimeni nu recunoscuse portretul uşor macabru al moartei, care fusese trimis peste tot. Niciun registru şi nicio bază de date din lume nu fuseseră în măsură să ofere informaţii.
Soarta câştigase, pe toată linia, împotriva eforturilor muritorilor, probabil pur şi simplu de dragul victoriei. Dar, 7
- AL ŞAPTELEA COPIL -
ca să fim sinceri, chiar şi poliţia se grăbise puţin să încheie cazul cât mai curând posibil.
Până la urmă, în lume se petreceau lucruri mult mai importante.
Cu toate astea…
Câţiva ani mai târziu, inspectorul-şef care condusese ancheta acestui eveniment marginal a dat un interviu într-un ziar de dimineaţă, vorbind despre cazurile nerezolvate.
Undeva pe la mijlocul conversaţiei, el a menţionat-o pe femeia de pe plaja dintre Skodsborg şi Bellevue, incident care fusese dat uitării până în acel moment. Nu fusese în măsură
să relateze corect câteva lucruri care se întâmplaseră în acea dimineaţă – detalii mici, însă importante, dar acum poliţistul aflat în pragul pensionării îşi găsise brusc cuvintele, spre disconfortul său:
— În ceea ce priveşte modul de operare al crimei, mă tem că a fost vorba despre o persoană foarte bolnavă, spuse el. În acel moment, nu am exclus posibilitatea că omuciderea să
aibă legătură cu primul criminal în serie din Danemarca.
Jurnalistul care stătea în faţa lui, asculta şi nu îşi amintea de nicio crimă care să fi avut loc la Bellevue.
De cealaltă parte a mesei, poliţistul închisese ochii ca şi cum, în sinea sa, era încă pe plajă, în timp ce trecea în revistă probele pe care tehnicianul le marcase şi fotografiase în nisip. Apoi, spuse cu o voce groasă:
— În primul rând, am observat cât de puţin probabil era ca, în cădere, corpul să fi nimerit în singura piatră mare de pe acel sector de plajă. Singura. Într-adevăr, era o coincidenţă extraordinară, dar posibilă, bineînţeles.
Jurnalistul dădu din cap şi porni reportofonul.
Poliţistul nu băgă în seamă dispozitivul.
— Desigur, ne-a surprins că unul din ochii ei era extrem de distrus… pe când celălalt era neatins şi părea că ea dormea liniştit. Ochiul rănit atârna jumătate în afara orbitei şi nu am înţeles complet cum se putea întâmpla acest lucru 8
- ERIK VALEUR -
în timpul căderii. Nu părea a fi fost consecinţa directă a căderii. Dar, încă o dată… Era posibil, bineînţeles, pe de altă
parte, ar fi putut fi rănită astfel în altă parte. Inspectorul deschise ochii. Poate căzuse în timpul nopţii… Îşi prezentase ipoteza dintr-o perspectivă atât de sceptică, încât jurnalistul de-abia îndrăzni să clatine din cap.
Apoi bătrânul poliţist abordă subiectul misterioaselor descoperiri, iar vocea i se îngroşă şi mai mult.
— Poate că nu a avut nimic de-a face cu incidentul, spuse el. Dar în imediata apropiere a cadavrului erau patru elemente care nu au putut fi identificate, oricât de mult ne-am străduit… şi cu siguranţă nu aveau ce căuta pe o plajă
daneză normală. Se aflau atât de aproape de femeie, încât trebuiau să aibă legătură cu aceasta. Într-adevăr, acest lucru ne-a enervat foarte mult. La dreapta acesteia – deci în partea de sud – se afla o cărticică, la maximum un metru distanţă.
Nu era o carte obişnuită, ca acelea pe care le luau oamenii cu ei atunci când se scăldau în razele soarelui din fiord. Cartea era scrisă de un astronom. Fred Hoyle. Norul negru din anul 1957 – un roman science-fiction – ar fi trebuit să fii cel puţin astrofizician pentru a o înţelege. Eu am citit-o.
