Moaşa-şefă o anunţă pe o asistentă medicală, care o sună
pe asistenta-şefa care, la rândul ei, îi spuse unui medic, care îl informă pe medicul-şef, care reconfirmă ordinul pe care îl dăduse mai devreme: fata nu avea voie, în niciun caz, să vadă
copilul.
Când ordinul a ajuns, o oră mai târziu, la moaşa-şefă, aceasta s-a dus direct la patul fetei şi îi spuse că, din păcate, acest lucru nu este posibil.
— Din păcate, este prea târziu, copilul a fost deja luat, îi spuse.
În secundele care au urmat acestei veşti, strigătul femeii răsună pe coridoarele maternităţii de pe cealaltă parte a clădirii şi în acest strigăt, care se izbi, cu forţa unui uragan, de pereţi, era un amestec de tristeţe, frică şi furie dezlănţuită.
19
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Toţi se feriră şi îşi duseră mâinile la ochi, de parcă
întunericul putea alunga imaginile pe care le stârnea sunetul.
Pe când tăcerea se reinstala pe coridoarele spitalului, moaşa-şefă o chemă la ea pe tânăra elevă şi îi oferi o ceaşcă
de ceai din iasomie.
— Mă gândesc că eşti apropiată de tânăra care… a născut marţi, spuse ea şi îi atinse mâna, într-un gest liniştitor.
Carla îşi ascultă cu capul plecat şefa, despre care ştia că
nu avea copii şi că locuia singură.
— Ştiu cât de groaznic este pentru o femeie să vadă o altă
femeie care îşi lasă, astfel, copilul, de unul singur, dar la fel de teribil este şi pentru copil.
Moaşa-şefa îşi coborâse vocea atât de mult, încât acum vorbea în şoaptă:
— Se simte atât de mult nevoia de apropiere – este nevoia pe care o simte fiecare dintre noi, dacă nu chiar mai mult.
Nevoia de a simţi căldura corpului…
Ultimul cuvânt rămase suspendat în aer, fără altă
explicaţie, şi Carla îşi amintea şi astăzi de uşorul tremur al degetelor de pe braţul ei stâng.
Apoi, strânsoarea moaşei-şefe deveni mai puternică, de parcă ar fi încercat să îşi alunge gândurile supărătoare care fuseseră atrase de afirmaţie, cu privire la propria ei viaţă.
— Dar noi nu putem schimba asta, Carla. Dacă soarta a orânduit astfel lucrurile, este mai bine că mama nu şi-a văzut copilul. Acesta este motivul pentru care facem asta.
Carla clătină din cap şi rămase tăcută.
După ce termină lucrul, a doua zi, se duse în secţia post-natală şi le rugă pe câteva mame care alăptau să îi arate camera.
Dar patul era gol, tânăra femeie plecase. Ca şi cum totul nu ar fi fost decât un vis.
Apoi auzise nişte paşi energici în spatele ei şi o voce gravă, care dădu „Bună ziua”.
20
- ERIK VALEUR -
Şi acesta era unul dintre detaliile pe care şi le putea aminti, după atâţia ani. În mijlocul camerei stătea o femeie masivă, cu un nou-născut în braţe. Carla îi ajungea femeii până la bărbie şi făcu o reverenţă, intimidată.
— Nu te-am mai văzut pe aici, spuse femeia înaltă. Cum te numeşti?
Carla văzu o figură mică, cu ochii bine strânşi, în braţele viguroase ale femeii.
— Sunt doar o elevă moaşă din aripa B a maternităţii…
răspunsese Carla.
— Ce vrei să spui prin doar, draga mea? Nicio femeie nu este doar… şi bineînţeles, nu o moaşă. Până la urmă, voi sunteţi comitetul de primire în viaţă!
Femeia râse zgomotos, scuturându-l pe copilaşul de pe braţul ei, ca în timpul unui cutremur de magnitudine medie.
Carla roşi.
— Nu, am vrut doar să spun…
Uitase restul răspunsului.
