Clătină din cap, aproape scuzându-se.
Jurnalistul nu auzise vreodată nici de autor, nici de carte.
— Dar mai era ceva, declară fostul investigator. La vest de cadavru – un pic mai sus de plajă – se afla o creangă de tei.
Singura problemă era că, dacă ai fi căutat în lung şi-n lat, n-ai fi găsit niciun tei. Deci, cum ajunsese creanga acolo?
Clătină din cap, ca şi cum ar fi vrut să îşi alunge orice urmă
de îndoială, apoi reveni la subiectul pe care un ofiţer serios trebuia să îl aducă în discuţie:
— Poate că fusese aruncat acolo de un copil… Totul părea atât de… aranjat.
Din nou, rămase nemişcat o clipă, ca şi cum ar fi fost prins în trecut, înainte de a continua:
— Dar ceea ce ne-a surprins cel mai mult a fost faptul că
ramura fusese tăiată cu drujba.
9
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Bătrânul inspector tăcu din nou şi închise ochii, în timp ce studia peisajul interior al minţii, unde cadavrul era întins pe burtă şi tehnicienii se târau pe nisip, în patru labe.
Jurnalistul împinse cu un gest demonstrativ aparatul mai aproape de interlocutor, dar nu spuse nimic, dorind să-l facă
să înţeleagă că empatiza cu disconfortul său. Ramurile retezate la această grosime nu erau la fel de simplu de transportat în ciocurile porumbeilor, aşa cum se întâmpla în cazul crenguţelor.
— Creanga era foarte veche, declară, în cele din urmă, inspectorul, cu o voce sumbră, după cum a demonstrat investigaţia mai târziu. Această ramură nu fusese găsită
undeva la marginea pădurii, ci stătuse mai mulţi ani undeva, într-o casă. Dar, la naiba, de ce să ia cineva o ramură de copac şi să o aşeze pe plajă?
Jurnalistul nu avea răspuns la întrebări şi aştepta.
— În partea de est… spre apă, am găsit o frânghie la câţiva metri de capul ei. Dar nu era o funie obişnuită. Era aranjată
în formă de laţ şi era destul de groasă. Acest obiect găsit ne-a dat destulă durere de cap, deoarece, prin amplasarea sa, putea indica o execuţie…
Reporterul nu îndrăzni să îl grăbească, pentru a nu-l face să-şi piardă raţionamentul.
— Dar cea mai teribilă… Poliţistul ezită din nou. Cea mai rea dintre toate a fost pasărea.
Ultimul cuvânt fusese şoptit, pe vârful buzelor.
— Pasărea?
— Da. Chiar lângă mâna ei stângă, o pasăre mică zăcea pe plajă. Cu gâtul rupt. Exact ca femeia, întinsă pe burtă. Era cu adevărat înfiorător. Pasărea ne-a convins, în cele din urmă, să trimitem o descriere a concluziilor noastre la specialiştii de la FBI, în Washington, către un departament care se ocupă exclusiv de criminali în serie. Dar, din cauza atacului terorist împotriva turnurilor gemene, răspunsul lor a venit abia după mult timp. Nu credeau că un criminal în serie îşi făcea de cap pe la noi. Pe de altă parte, descoperirea 10
- ERIK VALEUR -
de pe plajă era foarte ciudată şi nebunească şi nu avea nicio explicaţie logică. Cei de la FBI nu au găsit un tipar comparabil sau similar cu ceea ce văzusem la Bellevue. În cazul în care ar fi existat un tipar.
Poliţistul căzu din nou pe gânduri.
— Prin urmare, au considerat că totul este o coincidenţă?
Întrebarea reporterului apăruse cu o urmă de nervozitate.
— Da… este corect. Dacă se luau în considerare toate detaliile, acestea păreau a fi numai coincidenţe, deşi nişte coincidenţe ciudate. Don’t worry, ne-au scris ei. Cu toate acestea, noi ne-am făcut griji în continuare. Sau, mai bine spus, eu. Şi îmi fac şi în ziua de azi. Încă văd acea mică
pasăre în faţa ochilor.
Jurnalistul puse degetul pe butonul de oprire al reportofonului.
— Dar o pasăre moartă pe plajă nu este ceva neobişnuit. O
pisică i-ar fi putut rupe gâtul şi ar fi putut-o târî pe plajă, înainte să fi fost alungată?
Vocea lui suna acum aproape provocator.
Inspectorul îşi privi îndelung interlocutorul.
— Da, desigur, spuse. Totul este… foarte posibil. Dar nu era un pescăruş tânăr sau o micuţă mierlă, nici măcar o blestemată de vrabie.
Dintr-odată, în ochi îi sclipi ceva ce semăna cu furia.
— Era o pasăre care n-ar fi zburat niciodată liberă, în toiul nopţii, deasupra unei plaje daneze, şi exact asta era problema.
