fusese adus în celebrul cămin şi centru de adopţii Kongslund din Skodsborg.
Primul aspect neobişnuit asociat cu naşterea a fost apelul pe care îl primise medicul-şef, în timp ce la radio se anunţau informaţiile cu privire la cotele apelor, cu aproximativ o oră
înainte de sosirea tinerei femei.
Fusese o conversaţie scurtă, destul de formală, fiind auzită
de tinerele studente moaşe, în timp ce stăteau la masă cu asistenta-şefă şi îşi beau ceaiul, astfel că şi-au putut reaminti în detaliu care fusese aranjamentul. Medicul-şef subliniase, în mod explicit, că se va ocupa de o sosire specială – o livrare specială, aşa cum spusese chiar el.
— Va sosi cu maşina la aripa B a maternităţii. Va fi singură, fără familie sau rude, spusese el. Nu este permis sub nicio formă să îi arătaţi copilul, nici chiar dacă cere asta în mod expres, la fel ca în fiecare caz de adopţie.
S-a întâmplat de nenumărate ori ca o tânără femeie să
regrete decizia luată şi procesul de adopţie fusese, apoi, oprit. Dar nu şi în acest caz.
— De asemenea, femeia va fi luată înapoi după trei zile. La rândul său, copilul va fi luat de directoarea de la Kongslund, domnişoara Ladegaard.
Femeia sosi la spital cu o maşină particulară, lucru neobişnuit la momentul respectiv. Cel puţin trei persoane dintre cele prezente îşi amintiră mai târziu cum maşina mare, de culoare închisă, oprise, cu motorul pornit, în timp ce un şofer îmbrăcat în negru o ajuta pe tânăra femeie de pe bancheta din spate.
Două studente moaşe, care priveau spectacolul din spatele obloanelor pe jumătate lăsate, făcuseră o glumă:
— Vine Cruella de Vil, spuse cea mai mare dintre cele două.
Nou-venita purta o haină lungă, neagră şi o pălărie neagră
cu boruri largi. De aici şi comparaţia.
Naşterea avusese loc ca în acele vremuri – discret şi sub o tăcere aproape jenantă, cu cantităţi generoase de protoxid de 16
- ERIK VALEUR -
azot. În momentul respectiv al naşterii, se efectua un întreg ritual, care ar părea ciudat pentru femeile din viitor, cu un spirit mult mai liber, pentru că aducea cu evocarea unui blestem: moaşa punea pe faţa femeii un scutec din pânză
îndoit, pentru a o împiedica pe aceasta să arunce o scurtă
privire asupra copilului, în momentul în care acesta venea pe lume. Aceasta era practica uzuală, pentru a facilita separarea micuţei fiinţe de mama sa. Mama nu putea vedea cum era tăiat cordonul ombilical, nu vedea braţele întinse, în căutarea corpului pe care trebuia să-l părăsească. Apoi moaşa lua copilul din sala de naşteri şi îl ducea la leagăn.
Când studenta-moaşă mai în vârstă îi ceru actele tinerei femei, în acea seară, asistenta-şefă o mustră, roşind, pe bună dreptate, spunând că nu există niciun act.
Studenta mai tânără o privi cu curiozitate pe viitoarea mamă şi o întrebă cum o cheamă. Fata nu răspunse. Ea îşi aşeză haina pe un scaun şi se sprijini cu toată greutatea pe acesta. Plămânii ei scoaseră un şuierat uşor, în timp ce îşi înăbuşea tusea sau tremuratul din corpul ei minion.
Mai mult de patruzeci şi cinci de ani mai târziu, doi dintre cei prezenţi în acel moment îşi amintiră acest detaliu: un zgomot, care atunci fusese pus pe teama tinerei femei, dar pe care acum, în retrospectivă, moaşa devenită pensionară între timp, îl interpreta într-un mod complet diferit.
Contracţiile puternice începură aproximativ o jumătate de oră mai târziu, fata dorindu-şi parcă să se termine totul cât mai curând posibil. Moaşa acum pensionară venise în acel moment cu un bol metalic plin cu tampoane sterile, în sala de naşteri, şi se apropie de patul tinerei femei, încercând să
intre în vorbă cu ea, deoarece între contracţii exista o pauză.
— Te descurci foarte bine, îi spuse.
Dorise să îşi manifeste compasiunea faţă de tânără, să o întrebe dacă ar putea să o ţină de mână, până la urmă, erau cam de aceeaşi vârstă. Studenta se numea Carla şi se afla în primele ei luni de muncă la spital, făcând eforturi să îi 17
- AL ŞAPTELEA COPIL -
acorde fetei aflate în suferinţă mai mult sprijin decât un simplu ajutor profesional.
— Carla este extrem de atentă la semnalele tinerei doamne, spusese moaşa-şefă – dar, înainte ca studenta Carla să ajungă la patul tinerei aflate în durerile naşterii, aceasta se întoarse brusc pe o parte, deschise ochii şi îi aruncă o privire pe care Carla nu avea să o mai uite vreodată.
Pupilele îi erau de un verde intens şi tulburi, mai întâi goale, de durere şi frică, iar apoi dintr-odată clare şi reci, privind-o cu ochii abia deschişi, de parcă ar fi privit-o din fundul unui puţ care ducea tocmai în centrul Pământului. O
clipă mai târziu, ochii îi sclipiră de o furie pe care studenta la obstetrică nu o putea interpreta şi pe care nu o mai văzuse vreodată până atunci la vreun om. Această reacţie surprinzătoare fusese motivul pentru care şi-o amintea atât de bine pe această fată şi naşterea la care participase, atunci când fusese întrebată, o jumătate de generaţie mai târziu, cu privire la această poveste.
După aceea, naşterea decursese rapid; după numai o oră, chipul fetei era la fel de alb ca aşternutul de sub ea, şi totuşi a reuşit să îşi suprime orice strigăt de durere. Închise ochii şi îi deschise din nou, iar sângele părea să îi îngheţe în vine, în timp ce sudoarea îi izbucnea prin pori, până când cearşaful de sub ea deveni ud şi mototolit. Umerii albi, înguşti îi tremurară când apăru altă contracţie, şi tânăra elevă îşi aminti de căldura umedă din cameră, de părul blond, care se agăţa de pernă şi de mirosul de ruşine şi umilinţă, asociat femeilor din dosarele marcate cu A.
Faptul că ea însăşi contribuise la această umilinţă, în ciuda compasiunii pe care o simţea, Carla nu l-a înţeles decât mulţi ani mai târziu, când devenise şi ea o femeie în toată firea şi mamă şi când putea privi în urmă, la îndelungata ei viaţă. Fusese o revelaţie şocantă, pe care nu o împărtăşise cu nimeni, până când, pensionară fiind, povestise pentru prima dată despre naşterea misterioasă.
Întotdeauna considerase compasiunea a fi cea mai mare 18
- ERIK VALEUR -
virtute din viaţa cuiva, dar în acea noapte, în aripa B a maternităţii, acest sentiment se transformase în sora sa geamănă, dezaprobarea.
Medicul-şef apăruse cu câteva minute înainte de naştere şi îi ceruse elevei să părăsească sala. Pentru a putea lega blestemul – aşa credea astăzi Carla fata dăduse naştere copilului, cu pânza albă pe faţă, fără a ţipa nici măcar o dată. În minutele care au urmat, bebeluşul a fost luat şi totul părea uitat.
Tânăra fusese dusă în salonul post-natal, departe de camera în care dormea copilul, pentru a nu-l auzi plângând atunci când s-ar fi trezit (copiii abandonaţi se trezesc frecvent şi plâng mai mult decât bebeluşii care dorm cu mamele lor). Se dorea evitarea căderii mamelor A într-o stare de depresie şi încolţirea sentimentului de vinovăţie în sufletul lor, ceea ce le-ar fi făcut să plece în căutarea micuţilor.
În a treia zi, chiar înainte de plecarea ei, tânăra femeie îşi înălţă capul de pe pernă şi îi ceru moaşei-şefe să o ridice.
Dorea să îşi folosească dreptul de a renunţa la decizia de adopţie şi de a-şi vedea copilul…
