aştepta să vadă pata de sânge de pe ţesătură, însă batista rămase albastră.
Treptat, tusea dispăru, aşadar, îşi puteau relua conversaţia.
— Spun că mai am un an, rosti prim-ministrul, cu vocea surprinzător de puternică. Biroul la care se aşezase nu impresiona doar prin dimensiunile sale. Era o bijuterie din casa părintească, din stejar german afumat şi bogat decorat cu intarsii închise la culoare, curbate. În faţa lui se afla un număr din revista Fri Weekend şi prim-ministrul citea cu voce tare numai titlurile articolelor de pe prima pagină:
— În biroul prim-ministrului se pleacă de la premisa că
acesta se va retrage pe parcursul anului viitor. Poate că îşi vaanunţa demisia în cadrul congresului partidului, din toamnă.
Starea sa precară de sănătate îi obligă, pe premier şi peconsilierii acestuia, să se gândească la un succesor.
Părintele ţării acceptă ştirea morţii sale iminente, fără a clipi. Chiar încercă să facă haz – după care fu din nou copleşit de o criză de tuse. În cele din urmă, şi aceasta se stinse şi el continuă să citească: Pe plan intern, nu ne aşteptăm la o luptă pentru putere în cadrul partidului, deoarece problema succesorului său pare să fi fost rezolvată.
În ciuda vârstei înaintate, experimentatul ministru şi prietenulde încredere al prim-ministrului, Ole Almind-Enevold, îi vasuccede fără îndoială. Acesta se bucură de recunoaştere şiapreciere nu doar în cadrul partidului, ci şi în rândulpopulaţiei.
Îl privi pe vechiul său prieten şi coleg.
— Ai fost deja ales, îi spuse.
26
- ERIK VALEUR -
Celălalt bărbat nu prea ştia cum să interpreteze tonul. Toţi îl cunoşteau pe prim-ministru ca pe un şef extrem de dur, care nu ierta nicio greşeală colegilor săi din politică. Mulţi se lăsaseră păcăliţi de zâmbetul său prietenos şi de pretinsa familiaritate, pentru ca mai apoi să descopere îngroziţi cât de înşelătoare fusese această aparenţă. Şi era încă puternic, în ciuda stării lui jalnice.
— Este adevărat, încă poate merge prost dacă faci vreo greşeală.
Urmă un moment de tăcere.
— Dar nu o să faci nicio greşeală, nu?
Un zâmbet liniştitor ar fi trebuit să fie un răspuns suficient.
— Tu n-ai avut copii…?
Propoziţia sună ca o întrebare pe care nu o adresase pentru prima dată şi care nu însemna mai mult decât: Este de aşteptat vreun scandal din această direcţie…?
Un zâmbet mut.
Prim-ministrul lăsă revista la o parte de pe birou şi îşi înăbuşi un nou acces de tuse.
— Trebuie să faci totul pentru a-l pregăti pe succesorul nostru adevărat… Generaţia următoare. Tu trebuie să
conduci partidul în următoarea epocă măreaţă.
Nu mai era nimic de spus.
Cei doi bărbaţi îşi dădură mâna, ştiind amândoi că această
strângere de mână era o promisiune până la moarte.
În aceeaşi dimineaţă, la numai câţiva metri de biroul prim-ministrului bolnav, începea un eveniment care avea să
devină cunoscut în întreaga Danemarca drept afacerea Kongslund, deşi în mass-media subiectul se contura mai mult în jurul oamenilor (mai ales politicieni renumiţi, înalţi oficiali şi reprezentanţi ai presei) decât în jurul casei care era considerată a fi focarul scandalului.
27
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Scrisoarea care declanşase totul a ajuns la destinaţie în data de 5 mai 2008, a şaizeci şi treia aniversare de la eliberare.
Aceasta ajunsese, prin poşta normală, la Ministerul de Stat. Plicul albastru, lung, ajunsese în grămada de corespondenţă din sala cea mare de recepţie, care întotdeauna fusese considerată a fi un Palat (a existat un moment în care Ministerul Naţional încă se numea Ministerul de Interne) – şi era aici încă de la şapte şi jumătate, când venise secretara-şefă şi îi aruncase o privire sceptică.
Nu avusese prea mult timp să se gândească la aspectul exterior remarcabil al scrisorii, deoarece şeful ei era deja la birou, cu părul vâlvoi, şi pornise calculatorul.
Imediat după victoria electorală neaşteptată şi legendară
din 2001, strategul PR nou angajat (pe care funcţionarii îl porecliseră Vrăjitorul) trăsese o linie sub plictisitorul nume de Secretariat Ministerial şi îl înlocuise cu mai puternica şi mai agresiva
expresie
Administrarea
personalului.
Şeful
departamentului Administrarea personalului, Orla Berntsen, şedea de regulă de dimineaţă la biroul său şi savura liniştea ministerului care se trezea încet, probabil pentru a-şi trage sufletul după epuizantul tur cu bicicleta prin traficul matinal din Copenhaga – asta dacă nu stătea acolo, gândindu-se la soţia şi la cele două fiice ale sale, pe care nu le mai văzuse de aproape două luni; ceea ce însă nu ştia nimeni, deoarece Orla Berntsen nu vorbea despre viaţa sa privată.
