Pe stradă nu se află nimeni, cu excepţia unei femei slăbuţe cu o sacoşă mare de culoare albastru-deschis. Înaintează
grăbită pe panta de la Skodsborg Bakke. Încă nu s-a luminat şi este protejată de arbuşti şi de umbrele lungi ale copacilor înalţi. Foarte aproape de apă se află o vilă enormă, de culoare brună.
La poalele pantei, tufele se răresc; femeia merge ghemuită
şi cu paşi mici, grăbiţi, pe iarbă. În cele din urmă, traversează aleea casei, unde stratul gros de pietriş scârţâie sub tălpile pantofilor ei cu şireturi, înainte de a se strecura foarte atentă pe lângă peretele casei, cu coşul depărtat un pic de corp.
Se apleacă, se uită la casa vecină cu faţada de culoare albă, de parcă ar fi intuit că de la fereastra de acolo o urmăreau nişte ochi, şi aşază coşul pe scările de sub frontonul de sud. Apoi se îndreaptă de spate şi rămâne nemişcată un minut. Îşi roteşte cu mare încetineală privirea în toate direcţiile, înainte de a se retrage în tăcere în umbra fagilor.
Totul a durat aproximativ două minute.
23
- AL ŞAPTELEA COPIL -
PARTEA a II-a
VÂNĂTOAREA
24
- ERIK VALEUR -
2
SCRISOAREA
5 MAI 2008
Pentru mama mea adoptivă exista o singură sarcină: să
protejeze existenţele aflate în dificultate care veneau laKongslund,
până
când
Comisia
de
adopţii
din
Kampmannsgade, Vesterbro, formată din zece membri, găseafamilia potrivită pentru fiecare.
— Kongslund este casa ta, Marie, îmi spuse, apoi continuă
ca o incantaţie: Şi ţine minte, cele mai bune case sunt situatepe apă.
Când plecau copiii, ea cânta vechea melodie, cu acelaşirefren repetat la nesfârşit: Elefant, -fant, -fant, vine în fugă, fugă, fugă, cu trompa lungă, lungă, lungă, lungă. A vrut să
iasă, iasă, iasă afară din casă, casă, casă.
În cele din urmă adormeam, în timp ce elefanţii încă
alergau.
Apoi, liniştea se aşternea din nou în camera pe care opărăsiseră, până când apăreau activităţi noi, urmate de onouă tăcere. Astfel treceau anotimpurile şi toţi copiii dispăreaudin jurul meu, unul câte unul, până când, în cele din urmă, mi-am dat seama că eu eram singura care trebuia să rămână.
Prim-ministrul danez tuşi. Faţa lui devenise, în decurs de numai câteva luni, în ciuda tuturor aşteptărilor, mai ascuţită
şi mai palidă.
Preţ de o clipă, rămase acolo, aplecat în faţă – un om cuprins de o boală mortală.
A doua persoană care stătea cu el, în cel mai important birou din ţară, îşi drese glasul – probabil pentru a masca gravitatea atacului.
Prim-ministrul privi în sus şi încercă să zâmbească
singurului ministru în care avea încredere, din tot cabinetul 25
- AL ŞAPTELEA COPIL -
aflat în funcţie de mult timp. Nu necondiţionat, nu naiv –
pentru că, într-o lume în care iluzia idealurilor şi principiilor putea pune capăt unei cariere mai repede decât putea mass-media, nu era loc pentru naivitate. Încrederea sa se baza pe faptul că ştia că moartea îl apucase cu degetele osoase de gât şi nu avea să îi mai dea drumul. Premierul îşi duse la gură o batistă de culoare albastru-deschis şi ministrul aproape că
