— Ai vrut să vezi dacă bebeluşul pe care l-ai ajutat să vină
pe lume este încă aici, spuse femeia înaltă cu un ton serios.
Acum ne dorim să găsim o casă bună pentru copil. Cea mai bună care există, îţi promit. Oricum, eu sunt domnişoara Ladegaard, directoarea casei de ajutor pentru mame din Skodsborg… Kongslund.
Şi apoi femeia înaltă mai adăugă ceva, aproape ca şi cum ar fi vrut să vorbească cu copilul:
— Copiii îmi spun Magna.
Carla îşi amintea un miros slab, dulce de flori, amestecat cu un miros ascuţit de trabuc sau de ţigarete.
Directoarea zâmbi şi se întoarse spre uşă.
Copilul stătea în siguranţă în braţele ei şi îşi ţuguia buzele.
O linie mică, trandafirie, aproape invizibilă, pe figura albă, adormită. Apoi au plecat.
O săptămână mai târziu, la câţiva kilometri mai spre nord, oraşul se trezeşte la viaţă. Femeia a aprins singura lampă
21
- AL ŞAPTELEA COPIL -
care ilumina slab spaţiul. Aceasta este un pic mai în vârstă
decât fata de la Rigshospital şi copilul ei s-a născut cu numai câteva zile înainte, în acelaşi loc.
I-a oferit vizitatoarei un loc pe canapea, dar aceasta a rămas în picioare, la fereastră, ca şi cum motivul real al vizitei era acela de a cerceta Østerbrogade, aflat între proprietate şi staţia Svanemøllen.
Pe stradă nu este niciun tramvai, este prea devreme.
Femeia se întoarce.
— Am adus ceva de îmbrăcat, spune ea.
Vocea autoritară nu lăsa loc de discuţii. Femeia este zveltă
şi are o faţă îngustă, palidă, care nu trădează nicio emoţie.
Aşază pe masă o pungă din hârtie albă.
Cealaltă femeie aprobă. De fapt, ar trebui să fie fericită.
Este o înţelegere şi ea primeşte ceea ce şi-a dorit. Toate urmele fărădelegii ei vor fi înlăturate. Viaţa poate merge mai departe şi nimeni nu va şti vreodată.
Aceasta este cea mai mare dorinţă a ei.
— Deci, spuse ea ezitând.
La urma urmei, este vorba despre copilul ei, cel puţin pentru câteva minute, pe de altă parte, este încă foarte epuizată după cele mai grele zile din viaţa ei.
Vizitatoarea se îndreaptă spre ea şi îi întinde o căciuliţă şi o salopetă roşie ca focul, nu foarte groasă. Femeia o ajută pe vizitatoare să bage braţele copilului în mânecile hăinuţei scurte, timp în care nu schimbă niciun cuvânt.
Femeia îşi mai analizează o ultimă dată decizia. De la primul contact au trecut două săptămâni şi ea a cântărit, iar şi iar, procedura deosebită – şi riscul, dacă exista vreunul.
Ceva nu este în regulă. Dar, oricât de mult s-ar gândi la asta, nu reuşeşte să pună punctul pe „i”.
Dar acum nu mai este răspunderea ei. A decis, aşa trebuie să fie.
La sfârşit, ridică bebeluşul în sacul de culoare albastru-deschis şi aranjează cuvertura cu pătura de culoare roşu aprins pe laterale, fără a se uita la micuţ.
22
- ERIK VALEUR -
Vizitatoarea duce sacul în hol.
— Plec.
Deschide uşa apartamentului cu mâna liberă.
Femeia aprobă.
— Atunci mulţumesc, spune ea, ca şi cum cineva i-ar fi făcut un serviciu, ceea ce este absurd, pentru că tot timpul are impresia că este exact invers.
Rămâne o vreme la fereastră şi se uită spre gara Svanemøllen, pentru a vedea dacă oaspetele ei apare cu geanta pentru copii. Dar nu se vede nimeni. Cei doi par să se fi evaporat.
Câţiva kilometri şi mai la nord, în casele de pe Strandvej, angrosiştii şi directorii, medicii-şefi şi avocaţii de drept penal îşi dorm somnul binemeritat. Paturile le sunt atât de moi, încât numai un cutremur le-ar putea perturba visele.
