— A spus că este important… ceva legat de o scrisoare anonimă.
Răspunsul veni ca un uşor pufăit.
— Okay, atunci să-mi faceţi legătura când va suna data viitoare.
Dacă l-ar fi evitat din nou, ar fi fost mult mai periculos.
39
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Orla Berntsen privi formularul pentru a patra oară. John Bjergstrand. Numele nu-i spunea nimic, dar se pare că
altcineva îl considera atât de important, încât îi trimisese, pentru siguranţă, o copie celor mai vechi duşmani ai ministerului, reporterii mizerabilei fiţuici Fri Weekend. Ca la comandă, centrala telefonică sună. Difuzorul pocni.
— V-am făcut legătura.
Nu era nevoie să repete numele.
Aşteptă în tăcere pentru o clipă, simţindu-i prezenţa celuilalt bărbat, apoi îşi rosti numele cu voce tare:
— Orla Berntsen.
— Tåsing.
Vocea era slabă şi nazală şi nu se schimbase de când se întâlniseră pentru prima dată, acum zece ani.
— Da? spuse.
Vocea avea acelaşi calm convingător ca în acea dimineaţă
când duşmănia dintre ei ajunsese la punctul culminant. Pe vremea aceea lucra la Ministerul de Justiţie, iar ziarul descoperise un scandal prin care ar fi putut cădea atât ministrul, cât şi apropiaţii săi. Jurnalistul nu-i adresase nicio întrebare atunci, ci doar îl informase că ziarul va publica articolul nimicitor a doua zi – cu sau fără o declaraţie din partea ministrului.
Orla răspunsese că n-avea decât să se ducă naibii…
Ziarul tipărise articolul.
Cariera lui fusese foarte aproape să se încheie. Dar, la scurt timp, Knud Tåsing făcuse o greşeală fatală prin care reputaţia jurnalistului a fost complet distrusă în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Se întâlniseră de nenumărate ori în cadrul ministerului. Era mai degrabă surprins că
reporterul încă mai era activ.
— Dacă doriţi să vorbiţi cu ministrul, trebuie să formaţi alt număr, spuse Orla.
— Nu, nu vreau să vorbesc cu Regele, încă nu. Vocea lui Tåsing suna batjocoritor. Dar îl puteţi saluta, oricum. În momentul de faţă nu am nimic cu dumnealui.
40
- ERIK VALEUR -
Şeful personalului se gândi, fără sens, la fetele lui, pe care fusese nevoit să le părăsească atunci când se mutase înapoi în casa părintească din Søborg.
— Am în faţa mea o scrisoare, mai degrabă copia unui articol de ziar, cu fotografia unei case şi a unor copii.
Legenda este destul de criptică. Şi în partea de jos este ceva ce nu înţeleg: Copie trimisă şi angajatului lui Ole Almind-Enevold, Orla Pil Berntsen, Ministerul de Stat. Aşa că mă
întreb dacă aţi primit aceeaşi scrisoare ca mine. Un plic albastru, dreptunghiular. Adresa este compusă din litere roşii şi negre, care par a fi fost decupate dintr-un ziar vechi.
Făcu o scurtă pauză. Destul de melodramatic. Ca într-un vechi roman poliţist al Agathei Christie.
Orla nu răspunse.
— Mai sunteţi acolo, domnule Berntsen?
— Ce scrie acolo? întrebă, recunoscând, astfel, pe sfert sau chiar pe jumătate că primise şi el scrisoarea.
— Este un text scurt despre copiii adoptaţi, în căutarea unor familii noi. Dar legenda mai sugerează ceva. Şi anume faptul că unii copii au fost daţi spre adopţie în secret, părinţii biologici nefiind cunoscuţi. Şi scrisoarea mai conţine încă
două obiecte… Reporterul ezită pentru o clipă. Un formular cu un nume şi o pereche de botoşei pentru bebeluşi. Acesta este lucrul cel mai de neînţeles pentru mine.
Se putea spune orice despre Tåsing, dar măcar vorbea scurt şi la obiect. Şeful personalului auzi hârtia fâşâind la celălalt capăt al firului.
— Ce spuneţi despre asta? insistă parazitul.
— Şi aceasta v-a fost trimisă dumneavoastră…? întrebă
Orla. Ar fi fost riscant să mintă şi conţinutul scrisorii era mult prea bizar şi inexplicabil pentru a reprezenta o ameninţare iminentă. Nimeni nu ar fi putut deduce ceva concret. Am primit şi eu scrisoarea şi… Orla Berntsen îl auzi răsfoind scrisoarea… Nils Viggo Jensen a analizat-o. Nils este fotograful meu profesionist pentru reportaje mai importante.
41
