— Ce este cu casa? întrebă Tåsing pe un ton ascuţit.
Orla Berntsen ezită. Nu trebuia să facă lucrurile să pară
misterioase, aşa cum erau, şi adevărul ar rezolva problema.
Pe de altă parte, nu îi putea împărtăşi unui jurnalist secretul vieţii sale – unul pe care nu îl ştiau nici măcar fiicele sale. Şi mai mult ca sigur, nu lui Knud Tåsing.
— Ştiţi… ceea ce cred sau simt eu cu privire la corespondenţa mea privată… nu este treaba nimănui.
Sunase arogant.
— Cu toate acestea, publicul, domnule Pil Berntsen. Nu uitaţi. Şi acesta a primit scrisoarea.
Acum jurnalistul ameninţa cu accesul la dosar.
— Da, de la cine ştie ce maniac…
43
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Aproape că scuipă ultimul cuvânt.
O asemenea manifestare emotivă nu fusese înţeleaptă. Îşi coborî umerii şi puse mâinile pe birou.
— Ascultaţi, domnule Tåsing. Chiar am alte lucruri de făcut. Trebuie să merg la o recepţie la Departamentul de Stat, cu ocazia Zilei Eliberării.
— Da, secretara dumneavoastră mi-a comunicat asta. Dar vreau să vă mai spun că mă văd obligat să public imaginea, scrisoarea şi o transcriere a convorbirii noastre dacă nu îmi spuneţi ce ştiţi despre această vilă sau dacă nu îmi daţi, pur şi simplu, adresa. Vom oferi la un moment dat, cu siguranţă, o recompensă pentru informaţii suplimentare, dar, în orice caz, un mesaj clar va face publicul să se îndure să ne ajute.
Şi apoi vom obţine o declaraţie.
Orla Berntsen nu era sigur dacă jurnalistul căzut în dizgraţie ar putea transforma o asemenea ameninţare în realitate. Apoi simţi greutatea pe umeri şi auzi şoapta mamei sale de dincolo de mormânt: Ce importanţă mai are, Orla? Nu există decât o singură ieşire: trebuie să admiţi adevărul.
Se hotărî:
— Casa este pe Strandvej din Skodsborg. Este o casă de copii. Şi acum chiar trebuie să plec.
Închise receptorul, se ridică şi se duse la fereastră. Şarpele arunca apa spre cer. El strănută.
Ce prost!
Închise ochii şi se prăbuşi pe canapeaua de culoare galben muştar, pe care o folosea din când în când pentru a trage un pui de somn. Nu mai mult de cinci-şase minute şi întotdeauna cu picioarele pe podea.
Aici abordase cele mai mari probleme ale carierei sale, pe jumătate adormit, se gândise la noi metode, găsise căi de ieşire şi dobândise o reputaţie de rezolvare a problemelor care îl transformase, mai ales în perioade de criză, într-un consilier căutat de guvern. Avea întotdeauna un plan de scăpare funcţional, iar în situaţii de criză era un strateg nemilos. Dacă ar fi renunţat la armura sa mentală, în spatele 44
- ERIK VALEUR -
său nu se ivea un nucleu moale, ca în majoritatea cazurilor.
În primii săi cincisprezece ani de viaţă, îndurase tachinările şi chinurile la care îl supuneau ceilalţi băieţi, în timp ce se strângeau în jurul lui, într-un cerc de nepătruns, ca o mică
insectă agitată, care supravieţuise datorită vigilenţei sale şi avusese capacitatea să se scuture de toate umilinţele.
Zâmbea şi şuiera sfidător, în timp ce ochii lui albaştri măsurau distanţa dintre lovituri şi calculau momentul impactului. Abilitatea sa de a efectua manevre-fulger de evitare o păstrase şi la maturitate, dar copiii din acea vreme l-ar fi recunoscut astăzi după privirea atentă, pufăitul frecvent şi tremuratul slab al pupilelor din spatele ochelarilor.
Rareori se întâmpla ca Orla Berntsen să nu ştie ce să facă.
Se ridică de pe canapea. Scrisoarea era încă pe masă.
Ministrul de stat o fi văzut-o? Probabil că nu, altminteri Musca i-ar fi spus cu siguranţă.
Corpul i se prăbuşi în scaun. Pleoapele pe jumătate închise din spatele ochelarilor imenşi erau groase şi uşor înroşite, cu genele scurte şi deschise la culoare. Ar trebui să
îi înmâneze scrisoarea personal şefului său? Era un motiv foarte bun pentru asta. Totuşi, ezita.
Nu există niciun obiectiv nerealizabil, ministrul i-o spusese cu mult timp în urmă. Numai pentru cel care ezită.
Lui Orla îi plăceau frazele cu care Ole Almind-Enevold îl impresionase la prima lor întâlnire după numirea sa. Toate erau despre deciziile corecte în situaţiile potrivite şi despre hotărârea pe care amândoi o considerau a fi atât de importantă. Despre voinţa de a găsi întotdeauna calea cea mai eficientă, atunci când era necesar.
Cine vrea să conducă lumea trebuie să reacţioneze atuncicând aceasta se schimbă.
Orla Berntsen zâmbise atunci. Asta era de la sine înţeles.
Cine schimbă hotărârea pe compasiune îşi pierde voinţa.
Ministrul nu îşi pierduse niciodată hotărârea.
45
