- AL ŞAPTELEA COPIL -
Cine preferă bunătatea în detrimentul consecvenţei va fivulnerabil într-o zi.
Acesta era, probabil, cel mai important – adevăratul secret.
Şi exista posibilitatea de a da frâu liber furiei, fără remuşcări.
Cine nu îndrăzneşte să omoare, când situaţia o cere, vapieri, spusese şeful lui Orla Berntsen cu referire la participarea sa în mişcarea de rezistenţă – în aplauzele întregii naţiuni.
Şeful personalului îşi lăsă paharul deoparte. Îşi puse în faţă, pe masă, şosetele albe croşetate şi, pentru o clipă stătu acolo, în tăcere totală. Apoi formă un număr pe linia sa privată şi aşteptă pentru o clipă, până când o voce precaută
de femeie răspunse:
— Firma de avocatură Nielsen.
— Aş dori să vorbesc cu Søren Severin Nielsen, spuse el.
Trecuseră mai mult de zece ani de când vorbiseră ultima oară. Pe atunci fusese vorba despre deportarea unei solicitante siriene de azil, care fusese dezbătută pe larg în mass-media. Severin, ca avocat al femeii, îşi ieşise din pepeni. În ciuda prieteniei pe care o simţiseră, care îi legase pe vremuri, Orla nu îşi schimbase decizia. Femeia fusese dusă la Kastrup câteva zile mai târziu şi nimeni nu mai auzise vreodată ceva despre ea.
Acum, fostul său prieten era avocatul băiatului tamil de unsprezece ani, cel care trebuia să fie expulzat. Bineînţeles, aceasta era o problemă, dar nu problema despre care dorea să discute cu el.
— Søren Nielsen este la tribunal.
Orla preciză că era imperios necesar să vorbească cu Severin şi îşi lăsă telefonul la secretară.
„Severin, sună-mă, este urgent.”
La jumătate de kilometru distanţă, jurnalistul Knud Tåsing se învârtea pe scaunul său ponosit de birou, aruncându-şi telefonul pe masă.
46
- ERIK VALEUR -
— Skodsborg, rosti el triumfător. În Skodsborg nu există
decât un orfelinat – şi acesta nu este un orfelinat oarecare, este legendarul Kongslund. Mândria întregii naţiuni!
Entuziasmul din glasul lui Knud Tåsing era evident. Îşi luă
laptopul.
— Kongslund se bucură de ani de zile de un tratament special din partea guvernului – beneficii discutabile – şi cine şi-a ţinut întotdeauna, de la război încoace, mâna protectoare pe această instituţie?
Nu trebuia să rostească numele şi nici nu aştepta vreun răspuns din partea partenerului său. Fotograful Nils Jensen nu era o persoană prea vorbăreaţă.
— Şi cine crezi tu că a luptat împreună cu tânăra domnişoară de la Kongslund, care a sprijinit, în timpul războiului, cel mai faimos grup de rezistenţă din ţară? Knud Tåsing porni calculatorul şi acum pronunţă numele. În ambele cazuri, răspunsul este acelaşi: Ole Almind-Enevold, actualul ministru de stat şi viitor prim-ministru, după ce moartea îşi va face datoria şi îl va salva pe actualul din această vale a plângerii care e lumea noastră.
Fotograful nu spusese încă nimic.
Jurnalistul introduse nouă litere în câmpul de căutare de pe ecran. Prin husa scaunului jerpelit se iţea umplutura, iar pe pantaloni îi rămăseseră agăţate mici scame de spumă
portocalie.
— Kongslund, rosti absent şi cu jumătate de gură către persoana care stătea pe celălalt scaun din biroul său.
Orfelinatul Kongslund. Trebuie să existe un motiv pentru care am primit această scrisoare.
— Poate că nu, răsunară primele cuvinte ale fotografului.
Knud Tåsing îi aruncă o privire, cu o oarecare indulgenţă, bărbatului care, până la urmă, îi era prieten, singurul care fusese alături de el în perioada de suferinţă de acum opt ani, de jurnalist ratat.
Nils Jensen introduse patru baterii noi în bliţul care era la fel de mare ca şi aparatul de fotografiat de pe genunchi.
47
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Un orfelinat? spuse şi scepticismul ieşi clar în evidenţă.
— Da, dar nu oricare… ci Kongslund.
Jurnalistul flutura atât de tare plicul albastru, încât s-ar fi putut întâmpla ca literele colorate care formau numele şi adresa să cadă pe jos.
— Aici este un subiect, îmi este foarte clar: un băiat pe nume John Bjergstrand a fost dat spre adopţie în 1961 şi a ajuns la părinţi necunoscuţi – şi el a fost unul dintre copiii care trebuia să dispară, indiferent de preţ şi cât de repede se putea. A primit o nouă identitate. Probabil că părinţii săi erau persoane publice sau erau foarte influenţi – sau ambele.
— Pentru mine, sună destul de tras de păr, spuse Nils Jensen şi roti bliţul înainte şi înapoi, între mâini, dezaprobator.
Knud Tåsing nu răspunse. Era – aşa cum îi plăcea să
