Emana un miros slab de alcool şi, în mod straniu, ulei, de parcă în timpul maratonului nocturn de lectură, s-ar fi refrişat în apa neagră şi vâscoasă din portul aflat în dreptul clădirii ziarului. Pe masă se afla o singură revistă
săptămânală, de care era capsată o chitanţă.
Fotograful se apropie. Era un număr vechi de patruzeci de ani din Billed Bladet, care în acele vremuri costa, încă, 75 de øre. Numele revistei era scris cu aceleaşi litere roşii, ascuţite, pe copertă, ca şi astăzi – aproape o jumătate de secol mai târziu. Data era 27 decembrie 1961.
Nils Jensen se aplecă în faţă. Prima pagină îngălbenită era ocupată de portretul alb-negru al unui copil, care privea lumea cu ochii mari, speriaţi şi cu buzele strânse. Peste cămaşa în carouri a copilului, unul dintre foştii artişti grafici scrisese de mână, destul de curbat, trei cuvinte simple, dar expresive: Cine mă adoptă?
— Trimiterea la articol am găsit-o pe pagina de internet a comisiei de adopţii, spuse jurnalistul, ţinând un ochi încă pe jumătate închis, ca şi cum clipitul pe ambele jumătăţi ale 51
- AL ŞAPTELEA COPIL -
feţei, în acelaşi timp, ar fi fost prea obositor în acel moment.
Şi – abracadabra – ia uite ce am găsit!
Ridică revista şi o aruncă pe birou, cu un gest dramatic, în faţa fotografului.
Cele două imagini care fuseseră trimise la Ministerul de Stat şi la Fri Weekend erau copiate din mijlocul vechii reviste săptămânale. Vila cafenie impozantă din rama aurie umplea toată partea stângă, în timp ce pe partea dreaptă fusese tipărită fotografia numită Cei şapte pitici, care îl preocupase pe Knud Tåsing timp de mai multe ore în ziua precedentă.
În fotografia alb-negru, şapte copilaşi şedeau cu spatele drept, pe perne şi pături, sub pomul de Crăciun împodobit.
Textul era acelaşi ca în scrisoarea anonimă: Cei şapte pitici –
cinci băieţi şi două fete – locuiesc în camera elefanţilor şi sunt cu toţii nerăbdători să îşi găsească o casă nouă şi frumoasă în anul care va veni!
Knud Tåsing era surprinzător de treaz, după lunga noapte petrecută în poziţia incomodă şi asta înainte de a-şi fuma prima ţigară matinală.
— Dacă ai şti cât de mulţi copii au fost daţi spre adopţie în această ţară! Mii. Regimente şi batalioane întregi de copii danezi sănătoşi, care au fost părăsiţi imediat după naştere.
Şi asta nu cu foarte mult timp în urmă.
Pentru o clipă, păru că ar fi vrut să îşi condimenteze comentariul cu un râs cinic, dar se abţinu şi luă, în schimb, revista de pe masă.
Articolul avea şase pagini în partea din mijloc. Fiecare imagine era însoţită de un subtext explicativ scurt: În salopeta sa în carouri este un domnişor energic de 17 luni, care ştie foarte bine ce vrea, era textul de sub imaginea băiatului cu aspect nefericit, care plângea.
Ce ziceţi de Dorte, cea cu gulerul ei alb şi drăgălaş? stătea scris sub fotografia unei fetiţe dolofane, care şedea amărâtă
pe o blană de urs polar.
Lângă o fetiţă şi mai obidită, într-o rochie înflorată, jurnalistul scrisese: Mica Lise pare un pic disperată. Ea are 52
- ERIK VALEUR -
18 luni şi suferă de un mic astigmatism, dar care se poatetrata.
Imaginea cea mai mare arăta un băieţel brunet, într-un pat alb, aranjat. Peretele din spatele lui era pictat cu elefanţi mici, rotunjiţi, atât de granulaţi în fotografie, încât colţii curbaţi, cozile şi trompele ridicate de-abia se desluşeau.
Această imagine conţinea următorul comentariu: Un elefant vine alergând… Dar încotro se duce? Când cineva are numai nouă zile, se ştiu prea puţine despre viitorul lui.
— Acelaşi an ca şi pe formular, rosti jurnalistul. Persoana care ne-a trimis formularul se află şi în posesia revistei. Şi ar dori să ne împărtăşească ceva, aşa că ne indică un punct de plecare precis pentru investigaţiile noastre: orfelinatul Kongslund – 1961.
Se sprijini din nou pe coşul de gunoi ponosit. În puloverul lui gros, verde, tricotat, arăta cumva ca un broscoi pregătit să facă o săritură decisivă după o insectă bâzâitoare.
— Este anul naşterii mele, veni primul comentariu pe care Nils Jensen îl făcu în această dimineaţă.
— Şi al meu. Unul dintre cei mai prolifici ani pentru natalitatea din Danemarca.
Knud Tåsing închise revista şi o aruncă pe o stivă de lângă
masă.
— Într-o săptămână, la cămin va fi organizată o aniversare pentru fosta directoare – faimoasa domnişoară Ladegaard, care era poreclită Magna, şi cu această ocazie se vor întâlni toţi foştii luptători în psihologia copilului din Skodsborg. Mai mult decât atât, vin o grămadă de politicieni şi celebrităţi. Ar fi chiar mai bine, deoarece în această ţară se vorbeşte despre părinţi, stres şi viaţa de familie.
Plecară împreună de la redacţie, luară Mercedesul bej al lui Nils Jensens şi se îndreptară de-a lungul portului, spre Kongens Nytorv.
— Magna a fost înlocuită în 1989 de o femeie cel puţin la fel de impresionantă, spuse Knud Tåsing. Noua directoare se numeşte Susanne Ingemann.
53
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Cotiră pe Østerbrogade şi intrară în traficul relaxant de dimineaţă de pe Strandvej, trecură de Svanemøllen, Tuborg şi Charlottenlund Fort şi îşi continuară drumul în direcţia Tårbæk.
Abia acum îşi continuă jurnalistul informarea:
— Ieri-seară a fost o şedinţă de urgenţă în biroul ministrului de stat, în timp ce toţi ceilalţi miniştri sărbătoreau Ziua Eliberării. Am aflat asta de la o veche sursă
din minister. Şi ghici, de ce?
