— Casa a fost construită între 1848 şi 1850 de un arhitect cunoscut – se pare în colaborare cu ultimul monarh absolut, regele Frederik al VII-lea şi exact în perioada naşterii Constituţiei, spuse ea.
Knud Tåsing tuşi din nou, de parcă ar fi vrut să-şi demonstreze lipsa de încredere în această declaraţie.
Se aflau pe un coridor lung, întunecat, cu trei-patru uşi închise.
— Aici locuiau înainte Domnişoarele – şi directoarea. La acea vreme, personalul încă era găzduit în casă, între toţi copiii. Era destul de normal. Ea stătea cu spatele la hol şi la pictura imensă. Arhitectul a iubit acest loc atât de mult, încât nu se putea îndura să se mute de aici. Prin urmare, şi-a construit propria casă pe o proprietate vecină, chiar acolo, în partea de sus a versantului sudic. Casa albă dărăpănată, pe care sigur aţi văzut-o. Acolo a locuit cu soţia şi cu fiul lui, şi mai târziu cu soţia lui… şi cu fiica lor.
Şi, din nou, ea făcuse o pauză ciudată înainte de fiica lor, pe care Nils nu o putu interpreta imediat.
— Fiica avea paralizie spastică.
Încă o informaţie ciudată.
— Kongslund a fost transmisă din generaţie în generaţie, până când a cumpărat-o Protecţia copilului în 1936.
Susanne Ingemann se opri şi deschise o uşă.
După coridorul slab luminat, acum lumina era copleşitoare. Spaţiul era, într-adevăr, demn de un castel, 60
- ERIK VALEUR -
camera unei regine. În ciuda maşinilor de jucărie de pe masa din mahon de la fereastră şi a păpuşilor de pe scaune (blonde, brunete şi roşcate), atmosfera era elegantă, o singurătate aşa ca a castelelor care nu mai sunt locuite de zeci de ani. Pereţii erau acoperiţi cu un tapet auriu şi pe cele două canapele extensibile, de epocă, se aflau perne sclipitoare din mătase, de culoare verde-închis, cu buchete de flori imprimate, trandafirii. De la ferestre se putea vedea un gazon mare, verde-deschis, pe o plajă îngustă de nisip.
Între grădină şi plajă se ridica un mic gard din plasă, cu două portiţe în stânga şi în dreapta, care probabil era menit să-i împiedice pe copii să sară direct în apă, atunci când adulţii îi scăpau din ochi pentru o scurtă perioadă de timp.
— Timp de peste o jumătate de secol, aceasta a fost camera privată a directoarei, explică Susanne Ingemann. Nu am schimbat-o. Apoi păşi din nou pe coridor şi spuse: Acolo, în capăt, este biroul, dar nu este nimic de văzut.
Uşa era deschisă.
Nils Jensen aruncă o privire în cameră. Pe pervazul ferestrei se afla o colivie mare, goală. Nu văzuse nicio pasăre pe nicăieri.
Ea îi remarcă privirea.
— Am avut odată trei canari, îi spuse. Dar au murit de mult. Haideţi, să mergem în seră şi să bem un ceai.
„Omul din popor a primit permisiunea să arunce o privire în camerele sfinte”, se gândi Nils. Cu siguranţă aceasta fusese o repetiţie pentru vizita miniştrilor şi a personalităţilor care aveau să participe la marea aniversare de peste câteva zile. În timpul plimbării lor prin casă nu se întâlniseră cu nimeni. Poate copiii fuseseră mutaţi în altă parte a casei, astfel încât să nu fie deranjaţi de vizitatori.
Arătă spre o masă dintr-o cameră înaltă, cu două ferestre, cu vedere spre grădină şi spre apă.
— În timpul războiului, Domnişoarele chiar au avut de lucru, spuse ea şi se aşeză pe o canapea, cu spatele la fereastră. Au făcut o treabă bună şi, în timpul ultimilor ani 61
- AL ŞAPTELEA COPIL -
de război, au colaborat cu mişcarea de rezistenţă. Dar sunt sigură că ştiţi deja asta, nu?
Nils auzi, pentru o fracţiune de secundă, mândria din vocea ei. Bineînţeles că ştiau istoria.
— Este o perioadă despre care Magna – domnişoara Ladegaard – vorbeşte foarte rar.
— Magna?
Spre propria lui surpriză, se auzise singur adresând această scurtă întrebare.
— Da, aşa au numit-o întotdeauna copiii, spuse ea. Aşa se spunea aici. Nu ştiu cum s-a ajuns la această poreclă.
Martha Ladegaard, exact la doisprezece ani după
inaugurarea căminului, a devenit directoarea Kongslund, adică pe 13 mai 1948, şi aceasta este data pe care dorim să o sărbătorim, marţi, aniversarea ei de şaizeci de ani, chiar dacă
s-a pensionat, desigur, de mult timp. Ea a însemnat totul pentru acest loc.
Cuvintele ei sunaseră extrem de patetic.
După o scurtă pauză, Knud murmură:
— Lăsaţi copilaşii să vină la mine.
Era răguşit, după accesul de tuse.
Susanne Ingemann tresări uşor, ca şi cum ar fi găsit citatul foarte nepotrivit.
Jurnalistul îşi drese glasul şi adresă prima întrebare adevărată de la sosirea lor.
— În trecut, în anii ’50 şi ’60… Din câte ştiu eu, aceasta a fost generaţia de baby boomers din Danemarca – cu foarte multe adopţii?
— Este corect, spuse Susanne Ingemann cu tonul unei profesoare care îi răspunde unui elev extrem de inteligent.
Nils Jensen apucă aparatul de fotografiat şi îl porni.
