judecătorii zeloşi (de sex masculin) l-au achitat?
Sub citat era scris, cu litere cursive, numele Susannei Ingemann. Ea stătu acolo în tăcere, ca şi cum s-ar fi lăsat copleşită de amintiri, ca atunci când îl atacase atât de direct pe Knud Tåsing – şi probabil că fusese extrem de neplăcut.
Apoi rosti, fără să se uite la bărbatul masiv de lângă ea:
— Ce treabă are o tăietură dintr-un ziar vechi cu acest caz?
Carl Malle răspunse ridicând din umeri. Era nevoie de mult mai mult pentru a-l zdruncina.
— Nimic mai mult decât că jurnalistul pe care l-ai tras în ţeapă atât de precis… spuse el foarte încet, aproape tandru, este omul care stă acum în faţa ta. Şi el nu este aici pentru a salva reputaţia Kongslund. Sau pentru a face ceva bun pentru unul dintre noi.
Nils Jensen închise ochii şi simţi, dacă era posibil, o nelinişte şi mai mare decât mai înainte, în curtea din faţa casei.
Articolul fusese tipărit la trei zile după eliberarea palestinianului acuzat de viol şi, în mod incredibil, Susanne Ingemann ar fi putut să aibă dreptate. Fusese nevoie de exact patru luni între achitare şi dezastrul care smulsese 65
- AL ŞAPTELEA COPIL -
pământul de sub picioarele reporterului victorios şi de sub picioarele tuturor editorilor care îl susţinuseră. El se ocupase de achitarea unui vinovat – a unui „sărac” palestinian, înainte ca acesta, după câteva luni, să răpească doi băieţi de pe un teren de joacă din Herlev şi să-i împuşte mortal într-o parcare din Nordseeland, pentru ca apoi să-şi ia propria viaţă. În biletul său de adio recunoscuse toate violurile, pentru care fusese achitat – şi, astfel, îşi bătuse joc de omul care se ocupase cu eliberarea sa, fără a înţelege, chiar şi într-o mică măsură, ce ură pot stârni acţiunile întreprinse în numele carităţii.
— Dar nu prea ne dorim să vorbim astăzi despre asta, spuse încet jurnalistul, fără a-şi lua ochii de la articol.
Declaraţia vagă arătă, mai mult decât orice altceva, cât de răscolit era.
Poliţistul pensionat nu răspunse.
— Da, a avut dreptate, spuse Knud Tåsing. Cu toţii aţi avut dreptate. Poliţia a avut dreptate. Dar am fost nevoit să
acţionez aşa, rosti el nazal.
Apoi tăcu, la fel ca directoarea centrului.
După un minut care parcă nu se mai termina, Susanne Ingemann se aplecă în faţă.
— Aţi întrebat despre camera sugarilor, spuse ea.
— Da… Aşa se numea pe atunci, nu-i aşa?
— Da, şi aşa se numeşte şi astăzi – printre cei care îşi mai amintesc de acea vreme. Dar oficial, aici în casă, camera este denumită altfel. Susanne Ingemann zâmbi şi îl privi direct pe Knud Tåsing… Camera elefanţilor.
Aparatul de fotografiat al lui Nils Jensen îi alunecă pe sub braţul drept şi ateriză pe podea, cu un zăngănit. Văzu elefanţii mici, rotunzi, în faţa ochilor – pe tapetul din spatele unui copilaş, în vechiul ziar săptămânal – şi cuvintele ciudate care pâlpâiau deasupra fotografiei: Un elefant vine alergând…
Knud Tåsing ignoră aparatul de fotografiat căzut şi se aplecă în faţă pentru a strânge informaţii.
66
- ERIK VALEUR -
— Dar de ce este numită aşa… Camera elefanţilor?
— Pentru că pereţii sunt decoraţi cu nişte elefanţi mici, explică Susanne Ingemann şi îi înfruntă privirea jurnalistului. Nici fotograful, nici şeful securităţii nu păreau a înţelege. La momentul respectiv, când Magna a preluat conducerea, prima ei asistentă, Gerda, care astăzi este şi ea pensionară, a pictat camera, de la podea până în tavan, cu mici elefanţi albaştri. O muncă fantastică. Ei încă sunt acolo, pe toţi pereţii. Există şi o cameră cu girafe galbene şi o cameră mai mare, cu arici cenuşii. Camera cu girafe se numeşte Camera girafelor şi cea cu arici, bineînţeles, Camera aricilor. Acesta este tot secretul. Acolo stau copiii un pic mai mari.
Knud Tåsing schimbă brusc subiectul.
— Am făcut câteva investigaţii. Privi în zare, pe deasupra ochelarilor. Şi aşa am dat peste o moaşă de la maternitatea din Rigshospital. Ea a fost elevă în secţia care, în perioada despre care vorbim, în anii ’50 şi ’60, se numea Maternitatea B.
Knud studie o foaie de hârtie pe care o adusese în mapă.
— Se numeşte Carla.
Susanne Ingemann nu spuse nimic. Numele sursei de top a jurnalistului nu părea să o îngrijoreze.
Jurnalistul îşi consultă din nou notiţele de pe foaie.
— Îşi aminteşte de o fată, care probabil că avea 16 sau 17
ani. Şi ea a dat naştere unui copil, în timp ce sufletul părea să îi coboare direct spre iad. Trebuie să se fi întâmplat în aprilie sau în mai 1961, mi-a spus ea. Fata nu a apucat să
îşi vadă copilul înainte ca acesta să dispară de la maternitate. Şi directoarea de la Kongslund a luat copilul personal.
— Atunci copilul a avut noroc. Kongslund era cel mai bun loc din toată ţara. Alţi copii au ajuns în orfelinate mult mai rele, ca Sølund sau Ellinge Lyng, unde stăteau complet singuri, fără îngrijitori adulţi.
— Da, am auzit.
67
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Jurnalistul o privi din nou pe directoare pe deasupra ochelarilor şi întoarse foaia de hârtie care se afla pe masă, în faţa lui. Balanţa din cameră se înclinase în favoarea lui. Carl Malle se aplecă, pentru a arunca o privire la aceste notiţe care, aparent, îl susţineau pe jurnalist. Susanne Ingemann îşi pusese mâinile în poală, iar lumina de pe cer, deasupra fiordului, picta o aură strălucitoare, de culoare roşie, în jurul capului ei.
