Probabil că era numai în imaginaţia lui, dar gazda lor păru dintr-odată mai alertă decât în timpul turului.
— Asta s-a întâmplat până pe la jumătatea anilor ’60, spuse ea. Între timp, spre adopţie au mai fost daţi foarte puţini copii danezi. Şi aceia puţini despre care vorbesc sunt 62
- ERIK VALEUR -
la noi, da. Aceştia sunt copiii care nu pot rămâne cu părinţii lor biologici din diverse motive. Din cauza abuzului… a bolii… Când domnişoara Ladegaard a ieşit la pensie în 1989, eu am preluat conducerea.
— Dar atunci, insistă jurnalistul, în anii ’50 şi ’60 erau copii complet normali, care erau pur şi simplu nedoriţi, corect?
— Pur şi simplu nedoriţi – da, dacă aşa doriţi să le spuneţi, este adevărat. Mulţi dintre taţi dispăreau încă înainte de naştere. De multe ori nu se ştia cine este tatăl. În cele mai multe cazuri, mama, rămânea singură şi, pe deasupra, mai era şi foarte tânără.
— Şi aceşti copii au fost cazaţi aici, în aceleaşi camere de astăzi?
— Da, spuse ea şi adăugă cu o uşoară aroganţă: Unde altundeva?
Knud Tåsing se aplecă şi întrebă, cu o voce dintr-odată
clară:
— Putem vedea camera pentru sugari?
Susanne Ingemann rămase cu ceaşca de ceai în aer, într-un gest rigid, la doi centimetri de buze. Atmosfera din cameră se răci brusc.
— Camera pentru sugari? rosti cuvântul tărăgănat.
— Da.
În acest moment, Nils Jensen înţelese provocarea. Knud Tåsing îi transmitea subtil că ştia mai multe decât s-ar fi putut citi în articolele elogioase scrise de-a lungul a cinci decenii. Niciun vizitator ocazional nu ar fi putut şti că acea cameră pentru cei mici era numită aşa.
Knud Tåsing ştia cuvântul din formularul din scrisoarea anonimă.
În aceeaşi secundă, îşi dădură seama că nu sunt singuri.
Mai întâi auziră numai un zgomot, apoi văzură mişcarea.
Se aşezase pe un scaun în spatele coloanei albe care separa sera de camera de zi, aproape în întuneric. Acum venise la masa lor şi stătea în lumina care intra prin cele 63
- AL ŞAPTELEA COPIL -
două ferestre de la est. Cei doi oameni de presă îl priviră, incapabili să îşi ascundă surprinderea.
— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe Carl Malle, spuse Susanne Ingemann. El este oaspetele nostru, se opri pentru o clipă, ca reprezentant al Ministerului de Stat.
Lui Nils Jensen i se păru pentru un moment că ea rostise cuvântul „reprezentant” cu un anumit sarcasm.
— Da, spuse omul cel masiv în faţa lor, dând din cap ca un semn de salut, dar fără a întinde mâna. Lucrez ca şef al securităţii în cadrul ministerului. Prin urmare, nu vă veţi supăra dacă voi participa la interviu?
Fără să mai aştepte vreun răspuns, el se aşeză lângă
directoare, pe canapea, depăşind-o pe aceasta cu cel puţin un cap, aşa cum observă Nils.
— Dar, de fapt… continuă Knud Tåsing, dar se poticni, pentru că nu se putea gândi la niciun motiv bun pentru care să se adreseze unui om străin casei, în care el însuşi era numai un oaspete.
— Consideraţi discuţia drept o conferinţă de presă, spuse omul cel masiv. Foarte oficial. Până la urmă, sunteţi aici tot cu treburi oficiale, nu-i aşa?
— Dar la o conferinţă de presă, de obicei, sunt prezenţi mai mulţi jurnalişti.
Knud Tåsing încerca din răsputeri să preia controlul asupra situaţiei surprinzătoare pentru el.
— Atunci mă puteţi considera un angajat neoficial… al
ministerului şi al casei Kongslund, care îşi primeşte banii din bugetul de stat şi, prin urmare, are un acord de finanţare exclusiv cu ministerul. Timp de mai mulţi ani, aceasta a fost una dintre responsabilităţile mele, să protejez reputaţia Kongslund. Carl Malle se aprobă cu un zâmbet. Nu sunt mulţi care ştiu acest lucru, dar Susanne vă poate confirma…
în cazul în care are importanţă. Dar Knud Tåsing nu este neapărat recunoscut pentru atenţia la detalii, nu-i aşa? Nu?
Bine. Susanne v-a spus istoria pe scurt, aşa cum aţi convenit ieri cu ea.
64
- ERIK VALEUR -
Şeful securităţii puse pe masa joasă dintre ei o tăietură din ziar şi mută ceainicul cu câţiva centimetri, astfel încât toată
lumea să o poată vedea. Aceasta cuprindea un articol pe trei coloane, într-unul din cele mai importante ziare de dimineaţă, data fiind scrisă cu cerneală roşie, la un centimetru sub titlul dramatic: Când presa distruge oamenii.
Nils nu văzuse articolul niciodată, dar Knud Tåsing se holba la hârtie de parcă era strâns într-un laţ.
Articolul era datat mai 2011. Un pasaj era evidenţiat cu litere îngroşate: Şase femei au fost violate şi acum palestinianul care fusese condamnat pentru infracţiune a fost achitat. Dar dacă este vinovat, chiar dacă jurnaliştii zeloşi (de sex masculin) din presa de scandal au semănat îndoieli cu privire la dovezile tehnice? Dar dacă este vinovat, chiar dacă
