Cei doi bărbaţi rămaseră un moment în maşină, tăcuţi.
Orfelinatul avea ceva inabordabil în mijlocul acestei perspective de un verde proaspăt – ca un conac englezesc din secolul al XIX-lea: nu prea mare, dar fiecare coloană, fiecare cornişă şi fiecare fereastră aveau un aer maiestuos.
După un minut de reculegere, jurnalistul începu să
vorbească cu vocea scăzută:
— Priveşte vila, Nils. Şi imaginează-ţi că în ţara noastră
mii de danezi au fost adoptaţi şi nu şi-au cunoscut niciodată
57
- AL ŞAPTELEA COPIL -
părinţii adevăraţi. Pentru mulţi, povestea lor a început în această casă.
Respiră adânc şi deschise uşa pasagerului. Fotograful îl urmă.
Lui Nils Jensen i se zbârli părul de pe braţe, deşi era deja începutul lunii mai. Această teamă îi era complet necunoscută, de fapt. Se plimba cu tatăl său, în timpul turelor de noapte, prin Nørrebro şi prin cimitir, şi era obişnuit cu umbrele întunecate şi reci. Frica era ceva nepermis în Domeniul cârtiţei, asta îi spusese tatăl său în acel moment.
De aceea reacţia lui îl surprinsese.
Împrejurimile casei erau la fel de idilice ca în descrierea din ziarul săptămânal. Cu toate acestea, o secundă avu impresia că este urmărit şi se întoarse încet. Îl auzi pe Knud Tåsing râzând la disconfortul său evident. În timp ce râdea, jurnalistul avu un acces de tuse şi fu nevoit să se sprijine cu mâinile pe genunchi. Tusea lui urâtă răsună până în adâncul crângului.
Abia mai târziu Nils Jensen se gândi din nou la ce i se păruse că vede în partea de sus a pantei: o siluetă micuţă, care se retrăsese cu spatele înapoi în tufişuri înainte să
dispară spre sud, către un conac alb vechi. Desigur că era absurd şi, de fapt, nu ar fi putut fi nimic mai mult decât o iluzie. Casa albă de pe proprietatea vecină era goală, evident, şi părea complet distrusă, chiar şi de la distanţă. La ferestre nu existau perdele sau plante şi nu era absolut niciun semn care să dea de înţeles că această casă era locuită. Nu se putea spune precis dacă o casă este locuită sau nu, se gândi el. Şi acest lucru îl învăţase tot de la tatăl său.
Knud Tåsing se îndreptă şi scuipă pe jos. În capătul îndepărtat al parcării se afla o maşină mare, dar Nils Jensen putea citi cu uşurinţă numărul de înmatriculare, în ciuda distanţei: MAL 12.
— Bună ziua.
Se întoarse şi observă că Knud era la fel de şocat ca el.
58
- ERIK VALEUR -
Ea se apropiase neobservată.
— Mă numesc Susanne Ingemann. Aţi sosit mai devreme decât vă aşteptam…
Purta o rochie verde, elegantă, care îi ajungea până la glezne. Fotograful îi remarcă frumuseţea mai repede decât ar fi putut captura declanşatorul prima imagine; picioarele bronzate în sandalele din piele de culoare maro-închis, părul castaniu-închis (cu o uşoară nuanţă roşiatică), care era legat într-un coc strâns, cu o clemă metalică. Îi salutase pe cei doi cu un gest defensiv, graţios, dar de la distanţă, fără niciun semn de contact fizic.
— Bun venit la… Kongslund.
El observă o ezitare înainte să fi rostit numele celebrului orfelinat. Era ca şi cum i-ar fi declanşat ceva în interior.
— Să mergem înăuntru.
Gazda porni, înainte ca ei să poată răspunde.
Intrară într-o sală mare, ai cărei pereţi fuseseră acoperiţi cu lambriuri din mahon. Deasupra unui şemineu din teracotă, care părea nefolosit de zeci de ani, peretele fusese acoperit de fotografii alb-negru, în mici rame negre şi maro: figurile copiilor, luminate de bliţ, fotografii care fuseseră
făcute în anii ’50 şi ’60.
Nils stătea tăcut acolo, privind fotografiile care îi aminteau de casa părintească. Crescuse într-un mediu în care sentimentalismul era rezervat eroinelor de roman aflate în primejdie şi cântecelor de dragoste ale lui Bjørn Tidemand din programul radio duminical de dedicaţii muzicale. Îşi lăsă
privirea să alunece în altă direcţie. O scară largă ducea la etajul superior. Pe peretele de deasupra balustradei atârna pictura unei femei cu o pălărie cu boruri largi, aflată într-o dumbravă pitorească. Era îmbrăcată într-o rochie de culoare verde-închis, cu mâneci lungi şi plisată, iar materialul cădea drapat, formând cascade în jurul picioarelor.
— N.V. Dorph. Aceasta este contesa Danner.
Pentru a doua oară fu surprins de vocea directoarei. Knud Tåsing începu să tuşească din nou.
59
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Ea îl ignoră şi vorbi pur şi simplu mai tare.
— Dorph a construit casa pentru fostul căpitan de marină
care a locuit aici, înainte ca ea să fie repartizată Protecţiei copilului. El a pictat şi tablourile, spuse ea. Cel puţin cele mai multe dintre ele. Poate că doriţi să începem vizita din acest punct.
Îi lăsă să urce scara largă, în faţa ei. Nils auzi foşnetul rochiei verzi, în timp ce ea îi urma. Totul părea destul de straniu, căci directoarea era într-un fel o versiune actualizată
a femeii din tablou.
