sublinieze adesea – unul dintre privilegiile clasei muncitoare să aibă o opinie contrară. Şi Nils era un descendent veritabil al acestei clase. La confirmarea sa, părinţii îi dăruiseră un mic aparat foto. Pentru Nils fusese o surpriză. Tatăl său lucra ca paznic de noapte la cimitirul Assistens şi nu vedea aproape niciodată lumina zilei.
Nils Jensen fotografiase marile demonstraţii împotriva demolării districtului de negri din Nørrebro şi vânduse fotografiile unui ziar de stânga din oraş; îşi făcuse, în cele din urmă, un renume cu prim-planul unui poliţist – care bătea un protestatar într-o curte interioară din Blågårdsgade.
Această imagine făcuse înconjurul ţării. Trei zile mai târziu, poliţistul se spânzurase cu o funie pe care o prinsese de un cârlig înşurubat, în acest scop, în tavanul sufrageriei sale.
Colegii şi soţia sa îl dăduseră jos. Tânărul fotograf nu se simţise niciodată răspunzător pentru această moarte.
Şi când fiţuica rezistenţei intelectuale fuzionase, la sfârşitul anilor ’90, cu ultimul ziar pro-guvernamental, sub numele Fri Weekend, Knud Tåsing îl convinsese pe redactorul său să îl angajeze pe Nils Jensen ca fotograf liber-48
- ERIK VALEUR -
profesionist. De atunci lucrau împreună. De obicei, fără prea multe cuvinte, deoarece fotograful era un tip taciturn.
— Nu există niciun John Bjergstrand, nici în cartea de telefoane, nici în Pagini Aurii, spuse jurnalistul.
Tastă douăsprezece litere noi în câmpul de căutare şi trecură câteva secunde, până când arhiva electronică îi afişă
titlurile a douăzeci şi patru de articole.
— Numai patru articole, cam puţin, comentă el ca pentru sine.
Portretele nu conţineau, aşa cum era de aşteptat, nici măcar un detaliu privat – în afara faptului că şeful personalului locuise în Gentofte, dar acum se mutase şi avea două fiice în vârstă de şapte şi douăzeci şi trei de ani.
— Acesta este un copil făcut la bătrâneţe. Şi acum divorţează. Doamna locuieşte singură în casă. Dar unde naiba locuieşte el?
Nils Jensen nu răspunse.
Circulaseră câteva zvonuri despre copilăria funcţionarului ministerial, dar nimeni nu ştia cât adevăr conţineau. O sursă
anonimă susţinea că puternicul şef al personalului trăise de mic cu mama sa, care, declara o sursă anonimă (probabil aceeaşi) îl ţinea închis în casă şi îl bătea cu umeraşul de haine. Cu acest umeraş îi torturase mintea şi sufletul atât de tare, încât devenise cine era azi. Un câine rău. Un portar naţional, de care nimeni nu putea trece cu uşurinţă.
Potrivit unui articol din ziarul de dimineaţă, el primise de la funcţionarii ministerului o poreclă destul de depreciativă: Sociopatul.
Se pare că aşa se refereau la el funcţionarii pe coridoarele înguste ale ministerului, atunci când erau siguri că era departe.
Knud Tåsing îl privi întrebător pe fotograf, dar acesta clătină din cap în tăcere. Ca întotdeauna.
49
- AL ŞAPTELEA COPIL -
3
KONGSLUND
6 MAI 2008
Arăta precum Cenuşăreasa din povestea pe care mamamea adoptivă mi-o citea când eram mic. La sosire, purta orochie verde ca frunzele fagilor de pe pantă şi niciuna dintresurori nu suflă o vorbă despre situaţia lor.
— Salutaţi-o pe fiica mea, Marie, spusese mama meaadoptivă şi sunase ca şi cum ar fi încercat să îi avertizeze pecei cu firi mai sensibile cu privire la ceea ce urma să le arate.
Dar doamna în verde o ignoră. Se înclinase în faţa mea ca ofetiţă, politicos şi sfidător, în acelaşi timp. Şi astăzi, când faceparte din identitatea Kongslundului (de aproape douăzeci deani), nu îmi pot imagina viaţa fără ea.
Scrisoarea anonimă o va afecta şi pe ea, bineînţeles – ca pemulţi alţii, dar nu ai ce face. Auzind clinchetul ceştilor dingrădina de iarnă, mi-am dat seama că primii oaspeţi sosiseră
la Kongslund, aşa cum stabilise soarta în urmă cu mult timp.
Ceea ce părea o întâmplare nu fusese niciodată oîntâmplare.
Knud Tåsing se trezi dintr-o moţăială agitată, ghemuit între trei cutii dintr-un colţ al biroului său, în clădirea ziarului aflată în dreptul portului.
Fusese întotdeauna un singuratic, născut spre sfârşitul anilor ’60 de o mamă hippie adevărată, care se ridicase prematur din patul lăuziei, pentru a se alătura, încă slăbită, primului marş anti-nuclear de la Holback din Copenhaga. În ciuda durerilor, ea îşi lăsase în urmă, cu inima uşoară, micuţul fiu şi se mutase cu un spaniol frumos, la mai mult de două mii de kilometri spre sud, unde îşi găsise o casă
nouă, într-un enorm colectiv anarhic din Andaluzia. Pe Knud îl lăsase cu un tată care era muncitor în fabrică şi care locuia 50
- ERIK VALEUR -
într-una dintre căsuţele terasate dintr-o suburbie de lângă
autostrada oraşului Copenhaga. Mai târziu se mutaseră de pe insula de la care îşi primise numele şi unde familia tatălui său se stabilise în urmă cu un secol. Knud Tåsing nu vorbise niciodată de acele vremuri. Jens Nielsen descoperise repede acest lucru. Dar nu pentru că întrebase, el nu întreba niciodată.
Era evident că jurnalistul îşi petrecuse cea mai mare parte a nopţii răsfoind articolele din trecut şi adormise pe un coş
de gunoi din plastic verde, răsturnat. Avea ochii încă pe jumătate închişi când primul şi singurul oaspete al zilei îşi croi drumul printre grămezile uriaşe de hârtii, turnuri de cărţi şi munţi de documente, spre locul inconfortabil de dormit.
Reporterul se ridică în picioare, cu un oarecare efort, bombănind:
— S-a făcut deja dimineaţă…?
