Nils Jensen nu spuse nimic, ca de obicei, şi jurnalistul continuă:
— Din cauza scrisorii anonime primite de Orla Berntsen.
Sursa mea nu a fost acolo personal, dar ştia că au discutat cel puţin o oră pe marginea acelei scrisori ameninţătoare şi la final au hotărât să ceară ajutor de specialitate cât mai curând posibil… în persoana fostului adjunct al Poliţiei din Copenhaga, care este consultat, din când în când, pe probleme de securitate de diverse ministere.
Fotograful acceleră în curba largă, trecând de Sølyst şi Emiliekilde. Era o zi cenuşie, blândă, de primăvară şi primii navigatori matinali se plimbau deja în fiord.
— Vechea cunoştinţă a ministrului are acum propria companie. El ar trebui să găsească autorul scrisorii anonime, deoarece i s-a dat mână liberă. Îl cunoşti încă de când erai fotograf de front în Nørrebro. Îl cheamă Carl Malle. Este chemat numai atunci când trebuie rezolvate probleme murdare – şi mai exact atunci când există riscul să te „frigi”
zdravăn.
Nici măcar la această comparaţie aparte Nils Jensen nu făcu niciun comentariu.
— Numele lui de familie cu siguranţă i se potriveşte, spuse jurnalistul. Este la fel de rău ca însuşi diavolul. Dar şi scrisoarea vine într-un moment extrem de nepotrivit. Într-o săptămână, toate persoanele de vază se duc la Kongslund, pentru a-şi prezenta omagiile celebrei directoare. În acelaşi timp, ministrul de stat, care a fost timp de decenii patronul 54
- ERIK VALEUR -
material şi spiritual al orfelinatului, îşi va împlini cariera vieţii sale… pe cel mai înalt tron al imperiului. Partidul a sponsorizat şi finanţat Kongslund după război – ca exemplu strălucit de atitudine filantropică a danezilor faţă de cele mai slabe fiinţe şi şefii de partid nu doresc, în niciun caz, să
întineze aceste frânturi de istorie daneză. Prin urmare, toată
lumea priveşte această scrisoare cât se poate de circumspect, ceea ce sugerează faptul că trecutul casei Kongslund, aşadar, şi prezentul, se bazează pe o singură fraudă imensă. Anume că orfelinatul a ajutat multe persoane de vază să-şi muşamalizeze scandalurile din familie în schimbul sprijinului lor semnificativ, iar trecutul micuţilor a fost atât de bine şters, încât acesta a fost dat uitării pentru totdeauna.
Plicul albastru pe care Knud Tåsing îl ţinea în poală era motivul încrederii sale şi, probabil, ultima speranţă a ziarului de a vinde tiraje întregi. În cadrul unei şedinţe de urgenţă, cu o lună înainte, PR-ul le comunicase jurnaliştilor rămaşi că
doar şapte la sută din populaţia daneză ştia de existenţa ziarului Fri Weekend şi numai o ştire senzaţională la nivel naţional ar putea dispersa fumul sufocant care, încet, dar sigur, consuma aerul companiei.
Nils Jensen privi chiorâş la literele albe şi negre tăiate cu precizie, dar îşi păstră gândurile pentru sine. Pe malul suedez, Sundul era de un cenuşiu uniform, ca de oţel (de parcă bunul Dumnezeu tocmai i-ar fi aruncat o privire deprimată) şi fotograful se gândi pentru o clipă la tatăl său, care îl lua cu el în timpul vacanţei, când îşi făcea turele ca paznic de noapte în Nørrebro – probabil în speranţa că fiul său o va lua pe urmele lui. Pe urmele unei cârtiţe.
Trecură de Bellevue, cu nisipul alb şi frumoasele smocuri micuţe de iarbă de pe plaja favorită a locuitorilor din Copenhaga în ultimii 150 de ani.
Jurnalistul răsuflă zgomotos.
— Numai numele. John Bjergstrand, spuse. Aceasta este informaţia esenţială. Un băiat care a fost adus pe lume cu 55
- AL ŞAPTELEA COPIL -
toată discreţia şi care a fost dat spre adopţie în cel mai mare secret – sub un nume nou, asta nu ştim. Un bastard care ar fi putut distruge complet o carieră glorioasă. Cu siguranţă
acesta este motivul… O personalitate foarte importantă are o relaţie extraconjugală şi pune în mişcare un întreg mecanism pentru a elimina orice urmă a greşelii sale dezastruoase.
Tåsing se lăsă pe spate mulţumit. Cu excepţia uneia. Una pe care autorul anonim al scrisorii a descoperit-o.
Trecură de Strandmøllekroen şi Jægersborg Hegn.
— Prietenul nostru anonim nu cunoaşte identitatea părinţilor, dar este de părere că noi avem o şansă să îi găsim.
Şi că Fri Weekend va îndrăzni să aducă problema în faţa publicului.
Nils Jensen tăcea în continuare.
— Ştim că Berntsen a reacţionat nervos la scrisoare. Ştim că el cunoaşte orfelinatul şi că o bucată banală de hârtie a surprins atât de tare întregul Minister de Stat, încât au petrecut toată noaptea într-o şedinţă de urgenţă, în loc să
meargă la sărbătorirea eliberării. Eu cred că partidul a fost implicat, într-un fel sau altul şi că, de asemenea, cunoaşte şi autorul scrisorii. În anii ’50 şi ’60, danezii au dat spre adopţie mii de copii nelegitimi. Numărul adopţiilor a scăzut abia când avortul a fost legalizat, în 1973. Astfel, micuţii nedoriţi puteau fi eliminaţi înainte să apară pe lume.
Plesni din limbă, ca şi cum acesta ar fi fost un triumf regretabil, dar necesar pentru naţiunea în sine.
— Ieri am discutat cu o funcţionară pensionată de la Protecţia copilului, care a lucrat la un moment dat pentru orfelinat. Aceasta mi-a povestit că, de multe ori, asistentele le dădeau copiilor ca porecle nume de celebrităţi. De exemplu Ebbe Rode, Poul Henningsen… sau Jacqueline Kennedy.
Knud Tåsing izbucni în râs. Pe un copilaş complet chel l-au poreclit Hruşciov, după prim-ministrul sovietic, care a bătut cu pantoful în cea mai importantă masă din lume, la Adunarea Generală a ONU. Ai crede că poreclele erau un gest 56
- ERIK VALEUR -
nevinovat, dar copiii n-ar trebui porecliţi în funcţie de asemănările lor exterioare cu cine ştie cine.
Ajunseră sub nişte copaci mari într-o curbă largă, care se îndepărta de apă. Acum, de ambele părţi ale Skodsborg Strandvej se înălţau vile imense, parţial până aproape de trotuar.
— Sursa mea de la Protecţia copilului a mai menţionat ceva… în 1966, directoarea orfelinatului a adoptat chiar ea un copil. Sau, mai precis, a păstrat una din fetele orfane ca pe fiica ei adoptivă. Şi această fată s-a născut în ’61. Mai târziu, după pensionare, domnişoara Ladegaard şi-a cumpărat un mic apartament mai sus de Skodsborg, în timp ce fiica ei adoptivă, care în prezent are aproape cincizeci de ani, continuă să locuiască în orfelinat. Făcu o scurtă pauză.
Ciudat, nu?
Nils nu răspunse. Locuise acasă până la vreo douăzeci şi cinci de ani. Semnaliză şi coti la dreapta, pe un drum abrupt, sinuos, acoperit cu pietriş, care ducea în jos spre coastă şi spre apă.
La început a fost aproape sigur că greşiseră drumul, dar apoi văzu umbrele întunecate dintre copaci şi, un pic mai târziu, conturul casei imense, care se profila dinaintea lor ca o carenă uriaşă, cafenie, într-o mare verde de coroane de fag.
Câteva secunde mai târziu, văzură cele şapte coşuri albe şi o anexă în formă de turn, care se întindea spre sud – şi în cele din urmă, întreaga vilă.
Fotograful încetini copleşit şi opri motorul.
