nu fusese fondată. Ministrul de stat ura problemele complicate şi atitudinea sa faţă de acestea fusese întotdeauna surprinzător de simplă: rezolvă-le sau îngroapă-le atât de adânc, încât nimeni să nu le poată găsi.
Omul gri întinse braţele cu părere de rău: 36
- ERIK VALEUR -
— Acest
lucru
este
numai
pentru
informarea
dumneavoastră. Numai pentru cazul în care, în cursul zilei, vă veţi întâlni cu un reporter de la Fri Weekend. Până acum, numai cei de la această revistă se interesează de subiect.
Rostise cuvântul „numai” de trei ori, observă Orla.
— Cu siguranţă, nu doriţi să sugeraţi că un tamil în vârstă
de unsprezece ani ar putea deveni, de fapt, o problemă mai mare? întrebă şeful Ministerului de Stat.
— Este posibil, spuse Omul gri cu grijă. El este studiul de caz pentru punerea în aplicare a deciziei ministeriale de a expulza şi solicitanţii de azil foarte tineri, orfani. Prin urmare, el este acum singur în celulă, în Centrul Nord pentru Azil.
Se poticni, ceea ce era neobişnuit pentru el.
— Ei, ia staţi puţin, interveni Ole Almind-Enevold clătinând energic din cap.
Cu asta, problema fusese discutată suficient deocamdată.
Orla Berntsen aruncă o privire către fotografia pe care unul dintre administratorii azilului o trimisese Ministerului.
Aceasta reprezenta un băieţel cu un chip nevinovat, cu părul negru des şi doi ochi căprui, senini, care priveau întrebător aparatul de fotografiat. Clătină capul aprobator spre Omul gri. Problema putea răbufni în orice moment. O parte a populaţiei daneze încă se simţea inconfortabil când vedea copiii plângând.
— Astăzi este cinci mai.
Vocea prim ministrului răsuna din nou foarte vesel, deoarece sfârşitul războiului era ocazia firească pentru discursul lui Ole Almind-Enevold cu privire la importanţa Ministerului de Stat mai ales în aceste vremuri şi despre devotamentul său personal, lipsit de egoism, pentru patrie din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Această poveste nu îşi pierduse din putere de-a lungul anilor şi niciunul dintre adversarii săi politici nu încercase vreodată să o pună sub semnul întrebării. Legenda spunea că ministrul însuşi se aruncase în război în 1943, pe când 37
- AL ŞAPTELEA COPIL -
era încă un băieţel. La acea vreme, putea transporta cu greu sacii cu explozibil pe care trebuia să-i ducă de colo-colo, între luptătorii pentru libertate mai mari decât el. Raza sa enormă
de acţiune şi energia imensă pe care o avea de a alerga îi aduseseră porecla Alergătorul, şi dacă povestea era adevărată, la treisprezece ani fusese implicat în lichidarea unui trădător pe peronul gării din Svanemøllen. Trădătorul ameninţase cu pistolul un vechi luptător al rezistenţei, dar tânărul aghiotant al acestuia din urmă se năpustise între ei, apucase pistolul şi îl prinsese. În lupta care a urmat, s-a tras un foc, iar trădătorul căzuse apoi mort, cu un glonţ drept între ochi.
S-a dovedit că aceasta fusese o poveste pentru popor. Încă
se mai speteşte în slujba naţiunii era sloganul impresionant al Vrăjitorului, care, în timpul istovitoarei campanii electorale din 2001, imediat după atacul terorist din SUA, putea fi citit pe orice pagină de ziar şi stâlp publicitar. În 2005, Vrăjitorul venise cu încă un slogan triumfător: În slujba democraţiei.
În lumea lui Orla Berntsen, patriotismul nu reprezenta o virtute clasificată în mod special; duşmanii pe care îi avusese de-a lungul vieţii sale erau tot danezi, iar mama sa nu ratase ocazia de a-i vorbi despre ipocrizia tipic daneză din cauza căreia avusese de pătimit în timpul copilăriei, în anii ’60, în cartierul de case din Frydens Vænge. Pe parcursul acestor ani, mii de mame singure îşi abandonaseră nou-născuţii şi îi lăsaseră unor familii străine – pentru a scăpa de ruşinea personală şi de judecata oamenilor. Şi cele câteva care refuzaseră adopţia erau cu greu tolerate de mediul în care trăiau. Un băiat ca Orla, care crescuse fără tată, era un copil nelegitim, un copil din flori, un bastard – pentru care virtuţile naţionale ca apartenenţa comună şi coeziunea (solidaritatea, aşa cum se spunea încă, într-o formulare învechită, în platforma politică) nu aveau nicio importanţă.
Din acelaşi motiv, el considera ipocrizia singura trăsătură cu adevărat universală a caracterului naţional danez. Dar nu 38
- ERIK VALEUR -
arătase nimănui şi, desigur, nimănui din ministerul pe care îl administra în numele lui Ole Almind-Enevold.
În public, Berntsen milita împotriva imigraţiei falşilor solicitanţi de azil şi a refugiaţilor economici, pe un ton cât se poate de obiectiv. Personal, nu vedea nicio diferenţă între oameni – fie albi, fie negri, ori de oricare credinţă. Era deasupra acelor categorisiri şi, probabil, această atitudine era motivul pentru care ceilalţi funcţionari din minister tremurau uneori în apropierea sa, cu siguranţă acesta fiind motivul poreclei pe care i-o dăduseră, dar pe care îndrăzneau să o rostească numai în particular.
Orla Berntsen uitase de plicul albastru când se întoarse în birou, dar ciudata scrisoare ascunsă sub pahar îi aminti de cele două fiice ale sale şi de soţia sa.
Privi încă o dată fotografia celor şapte copii din faţa pomului de Crăciun, intitulată Cei şapte pitici. Apoi privi obiectul din rama rotundă: vila maiestuoasă cu acoperişul sclipitor, de culoare închisă. Nu recunoştea numai casa, ci ştia şi de ce primise acest articol încadrat într-o ramă aurie.
Mama lui avusese pe peretele casei, în sufragerie, o fotografie cu exact acelaşi obiect.
Îşi întinse degetele şi le mişcă uşor, de parcă ar fi vrut să
facă un semn discret unui oaspete invizibil din biroul său, simţind prezenţa Muştei în spatele său.
— Cât aţi fost plecat, Fri Weekend a sunat de trei ori aici, şopti ea. Dădu roată biroului şi repetă mesajul un pic mai tare, adăugând: Era acel reporter… Knud Tåsing.
Ştia exact ce efect avea acest nume pentru şeful ei.
— Spuneţi-i că sunt într-o şedinţă.
