Teama ei atârna ca o umbră întunecată sub tavanul lăsat.
— Povestiţi-mi despre prima dată, am spus, încercând să
îmi ascund confuzia cu privire la întrebarea ei ciudată.
— Nu este uşor… s-a întâmplat cu atât de mult timp în urmă, spuse cu încetineala insuportabilă a oamenilor corpolenţi. Îmi amintesc doar că am contactat casa atunci când am rămas însărcinată. Închise ochii. Am cerut ajutor…
pentru că nu ştiam cine era tatăl.
— În ce an aţi rămas gravidă?
— 1961. Fiul meu este acum… Se opri, deschise ochii şi mă fixă cu privirea. El a fost dat altcuiva.
— Dar aveţi un copil al dumneavoastră, nu?
Vorbisem ca şi cu o fetiţă de doi ani din Camera girafelor, dar ea nu observă.
— Da, Lars. La a doua încercare, ca să spun aşa… când eram pe baricade.
— La a doua încercare?
— Da. Prima dată au venit şi… mi-au luat fiul. Dis-de-dimineaţă. O femeie pe care nu o cunoşteam. Scoase un mic suspin. Mi-a promis că nu se vor mai întoarce niciodată. A luat copilul cu ea… micul meu fiu… Nu a fost o adopţie oficială. Şi asta a fost tot. Privi în sus, aproape speriată, de parcă tocmai şi-ar fi dat seama. Era ora patru de dimineaţă.
— Cine l-a luat?
Adusă de spate, Dorah spuse încet, dar cu fermitate:
— De unde să ştiu eu? Mai întâi am apelat la Protecţia copilului şi ei au vorbit cu o doamnă de la Kongslund, care a vrut să se îngrijească de tot. Trebuia doar să o primesc pe mesagera lor, atunci când avea să vină. Şi după aceea trebuia să uit totul.
Mesageră. Am ascultat alegerea ei de cuvinte cu un fior slab. Alesese exact acelaşi cuvânt care apărea şi în jurnalul Magdalenei.
Era o mesageră, nu o mamă, mi-am dat seama imediat.
Micuţul a fost, pur şi simplu, lăsat pe trepte; fără a-şi lua larevedere, fără nicio durere.
372
- ERIK VALEUR -
— Şi ar fi trebuit să uitaţi totul, pur şi simplu?
— Da. Nu ar fi trebuit să vorbesc niciodată despre asta.
— Dar apoi aţi rămas gravidă din nou.
Ea mă privi surprinsă.
— Nu. Exact asta a fost problema. A fost ca şi cum faptele mele… Căută cuvintele potrivite pentru o clipă, dar apoi renunţă şi vorbi cu vocea scăzută, ca şi cum mi-ar fi mărturisit un mare mister: După un timp, am regretat că mi-am dat fiul. Aşa că am sunat-o şi i-am cerut să-mi dea copilul înapoi. Apoi am primit încă o vizită de la Kongslund…
— De la aceeaşi femeie?
— Da. Nu-mi amintesc numele, dar era scundă şi plină de graţie. Era în iarna anului 1965. Ea mi-a explicat că nu îmi pot primi copilul înapoi, pentru că a ajuns de mult într-o familie adoptivă. Dorah suspină din nou şi se şterse la nas cu mâneca, la fel ca un copil. Asta m-a enervat foarte tare.
Îmi petrecusem singură ultimii ani, pentru că ele susţineau că aşa era cel mai bine pentru mine. Dar greşiseră complet.
Ar fi trebuit să îmi păstrez băiatul. Îşi trase nasul. Şi apoi i-am cerut să îmi dea un alt băieţel, pentru a înlocui ceea ce luase de la mine. După toate aparenţele, ele trăiau într-o lume în care puteau lua şi da copii mici…
Tremuram atât de evident, încât ea se cufundă nervoasă
între pernele canapelei. A durat ceva timp până se ridică din nou.
— La început, ele nu au vrut să accepte. Nu îmi puteau satisface această dorinţă, au spus. Dar eu vorbeam foarte serios. Şi apoi, a început să li se facă frică…
A zâmbit, ceea ce mi se păru un pic înfricoşător.
— De ce s-au speriat?
Râdea şi plângea în acelaşi timp şi spuse:
— Cred că le-ar fi plăcut să mă ducă şi să mă închidă
undeva – dar nu au îndrăznit. Şi în cele din urmă au cedat şi mi-au spus că mai trebuie să aştept.
— Să aşteptaţi?
— Da. Livrarea.
373
