Eram convinsă că mama mea adoptivă nu îi va îndeplini niciodată dorinţa. Ea nu deschidea niciodată uşa către trecut din proprie iniţiativă. Până la urmă, exact în asta consta puterea ei. Şi mi-am dat seama că, exact din acest motiv, soarta decisese, prin persoana unui simplu poştaş, să îmi arunce mie la picioare scrisoarea Evei. Şi aşa am ajuns eu, acum, să stau în camera regelui, cu plicul alb în mână.
Copilului meu. Atât de banal. Ultimele cuvinte ale Evei pentru copilul ei.
Toate clopotele de alarmă sunau în capul meu – la fel de intens precum cântecul Magnei despre elefanţii albaştri, mereu în mişcare. Timp de câteva zile am lăsat plicul neatins, în timp ce îmi cântăream opţiunile pentru a îndeplini dorinţa femeii, fără a comite un act de trădare.
Noapte de noapte încercam să o chem pe Magdalene, singura mea aliată în situaţii complicate de viaţă, dar ea îşi părăsea din ce în ce mai rar şi numai în cazuri de urgenţă sufletul 363
- AL ŞAPTELEA COPIL -
pereche regal din viaţa de apoi. Probabil că aveau lucruri mai bune de făcut. Lipsa răspunsului ei confirma, în orice caz, presupunerea mea.
Devreme, în a treia dimineaţă, m-am strecurat în Camera sugarilor şi, cum primul fascicul de lumină străbătea prin deschizătura perdelei şi se reflecta în peretele cu elefanţii aflaţi în mişcare, am primit răspunsul pe care îl aşteptasem în ultimele trei zile şi nopţi de nesomn. Şapte elefanţi vin alergând, cânta o voce îndepărtată, deasupra capului meu, şi mi se păru, aşa cum feţişoarele zâmbeau în paturile lor în faţa necunoscutului, că nu mai avea cuvinte. Mesajul nu fusese niciodată mai evident şi mai clar ca în vremurile cele mai bune ale Magnei.
M-am întors în camera regelui şi am luat plicul de pe biroul căpitanului.
Nu avea nici măcar un milimetru grosime şi era atât de uşor, încât te puteai întreba dacă nu cumva este gol. Am aruncat o ultimă privire spre fiord şi către insula Hven unde, bineînţeles, astronomul nu avea ochi pentru astfel de probleme pământeşti, am strâns din ochi şi l-am desfăcut.
Apoi am stat aşezată în scaunul vechi cu rotile al Magdalenei, din care ea observase lumea timp de mai bine de jumătate de secol, cu scrisoarea în mână. Încă o scrisoare pe care nu ar fi trebuit să o citesc.
Mesajul Evei pe hârtia subţire era scris atât de delicat, ca firele unei pânze de păianjen, care fuseseră ţinute în întuneric o sută de ani. Dar ea purta mirosul, foarte slab, al prezenţei umane.
Copilului meu.
Aşa suna primul rând, sentimental.
Nici asta nu mă împiedica să continui lectura…
Copilului meu
Nu a fost planificat să ne întâlnim. A trebuit să accept astaacum mult timp şi cred că este cel mai bine pentru amândoi.
364
- ERIK VALEUR -
Dar ar trebui să ştii că nu trece o zi, o oră, în care să nu mă
gândesc la tine şi să nu îţi doresc tot binele din lume, totnorocul pe care îl poate avea un om.
Cât de mult ştii? Cât de mult ţi-au povestit? M-am întrebatasta de multe ori, în toţi anii în care nu te-am putut avea lângă
mine. Ai fost luat de lângă mine imediat după naştere, fără camăcar să te văd. Privirea mea nu a zăbovit asupra feţei tale,iar acum asta mi se pare că poate fi cea mai mare pedeapsă
pe care o poate primi un om. Domnişoara Ladegaard a insistatsă îţi păstreze numele şi identitatea secrete faţă de familia taadoptivă. Din respect pentru amândoi. Dacă ea îţi va povestimai târziu despre mama ta şi despre soarta ei, asta nu ştiu,dar am rugat-o, prin această scrisoare, să îţi povestească totulşi să îţi răspundă la toate întrebările pe care le ai, mai mult casigur: despre crima şi despre fuga mea, pe care am acceptat-o,până la urmă, deoarece nu am mai putut trăi cu tine după ce i-am făcut mamei mele.
Aveam 17 ani atunci când te-ai născut la Rigshospital.
Nimeni nu trebuia să ştie că eram însărcinată. Singura meacondiţie a fost ca tu să fii botezat cu numele meu, iar acestlucru s-a întâmplat în dimineaţa următoare naşterii, în capelaspitalului. Există şi un document care atestă că ne aparţinemunul altuia. În toţi aceşti ani, asta a fost singura consolarepentru mine. De atunci eşti în gândurile mele şi încă îmiamintesc cum tu, în acea noapte, ai ieşit din corpul meu.
Cu câteva ore înainte de naştere, mi-am pierdut curajul. Amcerut să vorbesc cu domnişoara Ladegaard, pentru a găsi osoluţie mai blândă, dar aceasta nu exista, a spus ea. Tutrebuia să fii dat, în cel mai mare secret posibil, unei familiiadoptive. Am implorat-o să îmi spună numele noii tale familii,pentru ca, mai târziu, măcar să mă asigur că îţi merge bine.
Că acolo unde trebuia să mergi totul este în regulă. Ea m-arefuzat. De-abia când am ameninţat că nu îmi voi ţinepromisiunea şi că voi face publică povestea mea, ea mi-aarătat formularul de adopţie cu numele mamei tale adoptive.
Şi pentru asta sunt recunoscătoare şi astăzi. Această
365
- AL ŞAPTELEA COPIL -
informaţie este dovada că nu am încercat niciodată să-miîncalc promisiunea sau să fac ceva ce te-ar putea afecta.
Numele mamei tale adoptive este Dorah Laursen şi pe atuncilocuia în Østerbro. Nu am contactat-o niciodată şi nu i-amtrimis vreodată vreun semn de viaţă. A fost cel mai greu lucrudin viaţa mea, dar m-am ţinut de cuvânt.
Ceea ce s-a întâmplat nu poate fi anulat. Dar ar trebui să
ştii că dragostea mea încă este vie, indiferent de distanţamare dintre noi sau dacă ne vom întâlni vreodată. Nu există
nicio dramă în decizia mea actuală, doar certitudinea că numai pot suporta dorul. M-am născut în Vinerea Mare şi crimamea ireparabilă am comis-o tot în Vinerea Mare. Şi acum scriuultima mea scrisoare într-o Vineri Mare. Trăiesc într-o lume încare nu am pierdut nimic. Pentru mine, numai viaţa ta aînsemnat ceva. Mă rog să fi luat partea bună din mine. Dacă
nu din alt motiv, măcar pentru că ai crescut departe de parteamea rea şi de influenţa mea nocivă. Mă rog să mă păstrezi înmemorie, pentru ca eu să trăiesc în continuare prin tine şi priniubirea pe care le-o vei oferi propriilor tăi copii. Asta ar fi ceamai mare dorinţă a mea.
Domnişoara Ladegaard are acordul meu deplin pentru a-ţipovesti restul istoriei mele.
Dragostea mea pentru tine nu va muri niciodată. Eva. Mamata.
Prima mea reacţie nu a fost mila pentru femeia străină
care pierduse tot ceea ce iubise – copilul, casa şi familia ei (dacă o fi avut vreuna), ci un sentiment mult mai egoist, pe care nu îl puteam clasifica în acelaşi fel: furie de nedescris şi indignare profundă.
