— Nu, am verificat.
— Şi ce are asta de-a face cu Kongslund?
— Ultima probă se afla în buzunarul femeii.
— Şi?
Vocea ministrului era plină atât de curiozitate, cât şi de nervozitate.
— O fotografie. O mică fotografie alb-negru… Acum, Carl Malle se aplecă în faţă. Cu vila Kongslund. Şi exact aceeaşi fotografie pe care autorul scrisorii a trimis-o, acum o lună, la Ministerul de Stat şi Fri Weekend. Comisarul a recunoscut această fotografie în ziare şi, bineînţeles, a reacţionat.
Informaţiile îl şocaseră în mod evident pe ministru. Cu toate acestea, spuse calm:
355
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Dar numeroşi copii adoptaţi s-ar fi putut să găsească, din întâmplare, o copie a acestei fotografii cu vila Kongslund.
— Exact aceeaşi fotografie?
— Da, bineînţeles.
— Dar – mai este ceva…
— Da?
— Se credea că femeia nu era daneză. I-au examinat hainele.
Carl Malle lăsă informaţiile să plutească în cameră.
Ministrul nu trebui să-l roage pe şeful securităţii să
continue.
— Ei credeau că venea din Noua Zeelandă sau… Malle făcu o pauză dramatică, în mod deliberat… Din Australia.
— Nu…!
Ole Almind-Enevold era sincer şocat.
— Şi din acest punct de vedere chiar ar trebui să ne facem griji.
356
- ERIK VALEUR -
21
SCRISOAREA DIN TRECUT
24 APRILIE 2001
Ar fi trebuit să-mi dau seama de aversiunea firească a sorţiiîmpotriva simetriei, scutul uman împotriva incertitudinii şiideea că nu există o ordine universală superioară. Ar fi trebuitsă recunosc semnele şi să-mi dau seama că destinul seamesteca din nou printre oameni.
Mai mult de patru decenii, cuvintele mici, scrise de mână aleMagdalenei fuseseră singurul ecou al trecutului necunoscut alcasei Kongslund şi crezusem că aşa vor rămâne – până cândsoarta şi-a ridicat mâna şi a arătat spre mine prin plafonul denori. Din acea clipă am înţeles că nu mai exista scăpare.
Ultimele cuvinte ale Evei Bjergstrand au ajuns la mine într-odimineaţă de aprilie, în 2001. De nicăieri. Scrisoarea stătea perogojina din rafie de pe hol, chiar sub pictura femeii în verde.
Ar fi trebuit să o las acolo, dar într-unul din cele mainechibzuite momente ale vieţii mele, am făcut exact ceea cesoarta visase şi ce se aşteptase de mult să fac.
Unul dintre timbrele de pe plic reprezenta Opera din Sidney, iar cealaltă un cangur în săritură, într-un peisaj deşertic, gri-galben. Timbre impozante, ca şi ţara pe care o reprezentau, şi din moment ce pe vremuri colecţionasem timbre, ştiam că timbrele australiene rareori erau de valoare.
Cu cât erau mai mari, cu atât valoarea lor era mai mică.
Acest gând absurd îmi trecu prin minte când stăteam în hol.
Sunt aproape sigură că am simţit o nelinişte instinctivă la vederea scrisorii, dar poate că am avut acest sentiment ulterior, pentru că scrisoarea dusese la astfel de evenimente catastrofice. Adresa era scrisă vizibil, cu litere de tipar, dar poştaşul, sub impulsul momentului, greşise numele care era 357
- AL ŞAPTELEA COPIL -
scris pe plic – şi de aceea i-l adusese Mariei, în loc de Marthei Ladegaard. Mama mea adoptivă se pensionase în 1989 şi se mutase din conacul Kongslund într-un apartament din Skodsborg, un pic mai sus pe strada Strandvej. Scrisoarea îi era adresată, evident.
Am rămas cu privirea pe plic, nehotărâtă, în timp ce mă
gândeam la ce ar fi putut să conţină. Data poştei era 17
aprilie 2001, scrisoarea făcuse o săptămână pe drum.
