Probabil că expeditorul era un fost copil din cămin sau o familie adoptivă recunoscătoare, care trimisese un salut prietenos de pe un continent îndepărtat – dar, din cine ştie ce motiv, nu eram convinsă.
Am dus plicul albastru în camera regelui şi m-am aşezat pe patul meu. Degetele mele strâmbe tremurau ca benzile de confetti în vânt, atunci când, în cele din urmă, l-am desfăcut.
Poate că deja simţeam frica sau ea a venit de-abia atunci când am citit – acum, când mă gândesc în urmă, nu mai pot spune exact.
În plic stătea o singură bucată de hârtie împăturită, scrisă
pe ambele părţi. Hârtia era împăturită într-un al doilea plic alb, mai mic. La destinatar erau scrise, cu litere fine de mână, numai două cuvinte: Copilului meu.
Am privit această hârtie care, în comparaţie cu plicul, era de o calitate mai slabă şi nu era destinată expedierii par avion. Acest mic indiciu ilogic l-am memorat pentru o utilizare eventuală, ulterioară, în emisfera dreaptă a creierului meu. Poate că îmi va spune ceva despre expeditor.
Scrisoarea era datată cu patru zile înainte de data poştei şi, în partea de jos a celei de-a doua pagini, autoarea îşi scrisese numele: Cu cele mai calde urări – a dvs. Eva Bjergstrand.
În acel moment, asta nu-mi spunea nimic.
Sub nume mai erau scrise încă două rânduri: PS: Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău că vă contactez după atât de mulţi ani. Am încredere că putem rezolva totul, 358
- ERIK VALEUR -
fără complicaţii majore, şi aştept cu nerăbdare răspunsuldumneavoastră.
Ar fi trebuit să împăturesc din nou hârtia şi să o las, necitită, pe biroul meu. Pentru a i-o înmâna Magnei, când mă ducem data viitoare la brutăria din Skodsborg.
Dar asta era contrar naturii mele.
Privind în urmă şi ştiind că timpul nu poate fi dat înapoi, mi-aş fi dorit să nu fi văzut niciodată această scrisoare. Şi să
nu o fi citit. Pe de altă parte, scrisoarea îmi adusese un mesaj dintr-o lume necunoscută mie, cu privire la care eram foarte curioasă. Era ca şi cum aş fi pus la ochi telescopul regal al Magdalenei şi aş fi privit într-o perioadă care trecuse de mult şi despre care se credea că este uitată şi, de aceea, nimeni nu dorea să îmi povestească despre ea.
Lucrul pe care am ajuns să îl văd în scrisoare era casa mea de mai mult de patru decenii – şi am auzit o voce care tăcuse de tot atâta timp.
Nu am putut rezista tentaţiei.
Dragă domnişoară
Martha Magnolia Ladegaard (Magna),
În speranţa că această scrisoare va ajunge ladumneavoastră şi va fi citită în sensul în care a fost trimisă,mi-am făcut acum curaj pentru a scrie cuvintele pe care le portde atâta timp în inimă.
Timp de patruzeci de ani am purtat Kongslund în gândurilemele. Nu ca pe o umbră sau ca pe un ecou al trecutului, ci viuşi prezent, ca în vremurile din 1961, când ne-am sfătuit cuprivire la ce ar trebui să facem mai departe. Despre graţiere şiadopţie şi că trebuia să plec pentru a începe o viaţă nouă. Amîn faţă felicitarea pe care mi-aţi trimis-o de Crăciun, din 1961,cu fotografia celor şapte pitici. Cât de mult îi invidiez pentrunevinovăţia lor şi pentru ochii strălucitori de sub pălăriileascuţite! Nu mi-aţi scris dacă vreunul dintre cei şapte copii 359
- AL ŞAPTELEA COPIL -
este copilul meu, ceea ce eu cred cu tărie. Bineînţeles că ştiude ce nu aţi putut scrie nimic, chiar dacă aţi fi vrut.
Poate că este o greşeală să vă scriu. Poate că ar trebui să
las stiloul din mână. Nu compun această scrisoare pentru aschimba ceva sau pentru a vă acuza de vreo greşeală.
Dimpotrivă. Cred că aţi făcut din inimă ceea ce a fost cel maibine, în speranţa de a ne oferi o şansă la un nou început.
Copilului meu şi părinţilor săi adoptivi. Şi mie.
Aceste rânduri au fost scrise în Vinerea Mare. După cumştiţi, această zi are o semnificaţie specială pentru mine. Vă
mai amintiţi cum am râs de coincidenţa ciudată că am născutîn ziua celei mai importante morţi din istoria întregii lumicreştine?
Trebuia să uit totul, mi-aţi spus. A trebuit să fac această
promisiune de dragul copilului meu. Până astăzi mi-am ţinutcuvântul. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a uita şiau fost momente în care aproape că am putut. De multe ori mă
întreb dacă am avut de ales, dar nu am găsit un răspuns.
Chiar dacă timpul nu vindecă toate rănile, totuşi teobişnuieşti cu durerea. Dar se întoarce foarte repede şi acestaeste motivul pentru scrisoarea de faţă. Chiar înainte de Paştemă plimbam întâmplător prin Adelaide. În faţa vechiului hotel,stau de multe ori turişti danezi şi citesc ziare şi reviste pe carele aduc din avion. Unul dintre ei şi-a lăsat ziarul pe bancă şiam fost tentată să văd ce noutăţi mai sunt în ţara mea. În modnormal, n-aş fi făcut asta.
În ziar era un articol lung despre o nuntă în biserica Holmendin Copenhaga, iar în fotografie l-am recunoscut pe tatălunicului meu copil, fotografie făcută sâmbătă, 7 aprilie. Amavut un adevărat şoc. Încă îi văd figura în faţa ochilor, încamera de vizite a închisorii, şi îi aud vocea, care m-a bătut lacap până când nu i-am mai putut rezista.
Să mă ierte Dumnezeu, domnişoară Ladegaard, dar în ziuaîn care Iisus a fost crucificat, eu vă întreb: Ce drept are el la unasemenea noroc? Ce drept are el la tot ceea ce mie mi-a fostrefuzat toată viaţa mea?
360
- ERIK VALEUR -
Vă puteţi imagina singurătatea din camera în care stauacum? O viaţă întreagă distrusă din cauza unei întâlnirinefericite şi a unei decizii care ar fi putut fi diferită. Mi-e teamă
că nu numai că el îşi cunoaşte copilul, ci şi că îl şi vede, întimp ce eu stau aici, singură, într-o ţară străină. Sună ca şicum mi-aş plânge de milă? Nu pot reacţiona altfel.
De aceea am decis să vă scriu această scrisoare. Nu pentrua încălca promisiunea tăcerii, pe care am făcut-o, ci pentru avă cere o ultimă favoare: Aţi dori să îi transmiteţi felicitareaataşată şi numele meu copilului meu şi să îi confirmaţiexistenţa mea? Aţi vrea să îi spuneţi copilului meu că nu trecenici măcar o zi fără să mă gândesc la el şi că îmi doresc dininimă ca totul să fi fost diferit şi că aş vrea să îmi reparpăcatul teribil pe care l-am comis?
