Am simţit nevoia bruscă de a arunca scrisoarea şi de a uita tot ce avea de-a face cu ea, scrisul nesigur, exprimarea greoaie. Vorbea, implicit, despre sinuciderea ei? Şi această
posibilitate mă făcea agresivă.
366
- ERIK VALEUR -
Am revenit la partea practică – numele mamei adoptive. Pe tot parcursul cercetărilor mele, nu apăruse nicio Dorah Laursen din Østerbro. Nu îmi pot aminti dacă mama mea adoptivă, Magna, a avut vreodată contact cu vreo femeie cu acest nume, nici acum patruzeci de ani, nici astăzi.
În spatele peretelui posterior al dulapului din lemn de satin stăteau notiţele detaliate pe care eu le făcusem despre copiii observaţi de mine, ale căror familii adoptive le găsisem.
Cercetarea mea fusese logică încă de la început, graţie ajutorului pe care îl primisem de la Magdalene, iar înregistrările de la Kongslund erau foarte precise, aşa cum era de aşteptat de la o directoare de talia Magnei. Singurul lucru care ne surprinsese încă de atunci era lipsa completă a informaţiilor despre părinţii biologici. În mod normal, în dosarele de la Protecţia copilului şi din orfelinat erau enumerate cu atenţie numele de familie, dar în cazul copiilor din Camera elefanţilor, câmpurile pentru numele părinţilor biologici erau goale. În acel moment, pe mine nu prea mă
interesau părinţii, dar mă interesa foarte tare unde se aflau copiii în acel moment. Iar adresele părinţilor adoptivi le-am aflat cu uşurinţă.
La început am depistat familiile care locuiau mai aproape de Kongslund, pentru a le studia, în curiozitatea mea, de la distanţă, viaţa din afara casei – mai întâi Peter Trøst şi Orla Berntsen, mai târziu Severin şi Asger.
Numai al cincilea băiat din fotografia făcută de Crăciun în anul 1961 nu era de găsit. În documentele Magnei nu exista nicio înregistrare despre el şi, indiferent cât de mult am căutat, nu am putut afla unde ajunsese. Ziua sosirii sale fusese introdusă corespunzător în calendarul anului 1961: pe data de 3 mai ajunsese la Kongslund şi fusese cazat într-un pătuţ în Camera elefanţilor.
Nu fusese introdus niciun nume, dar aşa se întâmpla întotdeauna când nu avea loc un botez în Rigshospital. La Kongslund, mulţi copii îşi primeau numele de la Magna şi de la asistentele ei.
367
- AL ŞAPTELEA COPIL -
În acel moment, Magdalene şi cu mine am renunţat, până
la urmă, fără tragere de inimă, şi am lăsat misterul nerezolvat. Numai Magna îmi putea spune adevărul, dar ar fi refuzat, dintr-un motiv care predomina întotdeauna în munca ei: copiii din Kongslund se aflau sub protecţia ei şi, de aceea, nu trebuia să se teamă că ar putea fi găsiţi de oricine îi căuta – şi cu siguranţă nu de către părinţii biologici, care se hotărâseră, de fapt, să îi părăsească. În plus, eu nu voiam să mă dau de gol cu privire la ce aflasem.
Cu o întârziere de câţiva ani, scrisoarea din Australia aducea din nou în lumină misterul acestui băiat. Aceasta era piesa care îmi lipsise în toţi aceşti ani, eram convinsă de asta.
M-am gândit din nou la numele femeii care, conform Evei, adoptase copilul: Dorah Laursen, care pe atunci îşi avea reşedinţa în Østerbro.
M-a mirat faptul că mama mea adoptivă îşi asumase acest risc. Magna era o femeie extrem de atentă, în ciuda temperamentului ei efervescent.
Pe de altă parte, alternativa ar fi fost un scandal de proporţii majore, pentru că, până la urmă, tânăra mamă
ameninţa că va face public totul: un cetăţean respectabil lăsase însărcinată o minoră închisă pentru crimă – probabil într-o celulă de închisoare, mai rău de atât nu se putea.
Poate că tatăl era gardian sau director de închisoare; un bărbat care, până acum, urcase pe scara ierarhică şi care apărea în ziare – în orice caz, în ziarul pe care Eva îl citise pe o bancă din Adelaide.
În 1961 sau ’62, consecinţele unei astfel de declaraţii păreau imposibil de gestionat, atât pentru bărbat, cât şi pentru domnişoarele de la Kongslund.
În biroul Susannei Ingemann din capătul holului am găsit o carte de telefoane şi am căutat numele Laursen. În Copenhaga nu exista nimeni cu prenumele Dorah.
Am sunat la Informaţii, dar am primit acelaşi răspuns.
Poate că numărul de telefon era înregistrat pe numele soţului 368
- ERIK VALEUR -
ei, dacă era căsătorită sau avea o relaţie romantică, lucru de care nu mă îndoiesc, pentru că pe atunci asta era una din condiţiile adoptării unui copil. Viaţă de familie ordonată.
Ceea ce, desigur, nu înseamnă neapărat că, între timp, ea nu putuse divorţa sau nu se recăsătorise, sau mai ştiu eu ce.
Următorul meu gând a fost să verific dacă a existat vreo persoană ori familie cu acest nume în Østerbro în 1961, anul care mă interesa pe mine. Mi-a luat câteva zile şi a trebuit să
fac o vizită la compania de telefoane. Acolo am împrumutat cartea de telefoane din 1961 şi am aflat imediat numărul de telefon al familiei Laursen – în mod uluitor, chiar sub numele doamnei Dorah şi exact în zona despre care ştia femeia din Australia.
Svanemøllevej nr. 31, Østerbro.
După ce am comparat indiciile din acea perioadă cu cărţile actuale de telefoane, au rămas până la urmă trei persoane care locuiau, încă, în acelaşi bloc – una dintre ele, chiar pe aceeaşi scară.
A doua zi am luat autobuzul către Østerbro şi am sunat la uşa apartamentului în care locuise Dorah. Am vorbit cu o tânără mamă, care nu o cunoştea pe fosta chiriaşă. Aşa cum mă aşteptam. Aşadar, m-am dus la un etaj mai jos, la singura familie care locuia acolo tot din anii ’60. Un bărbat mai în vârstă mi-a deschis uşa şi m-a privit întrebător. La adăpostul sigur al picioarelor sale lungi şi subţiri, stătea un terrier cu barba sură şi mârâia la mine.
— O caut pe Dorah Laursen, care a locuit în acest bloc în urmă cu patruzeci de ani, la etajul trei, am spus, oarecum pompos.
Nu eram obişnuită să vorbesc cu străinii.
— Domnişoara Laursen? Dar ea s-a mutat de mulţi ani.
În mod uimitor, îşi amintise imediat de ea. Nu puteam să
cred ce noroc aveam.
— Era căsătorită? am întrebat, pentru că am crezut că
bărbatul îşi putea aminti mai uşor.
