369
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Căsătorită? spuse el. Nu, nu din câte ştiu eu. Locuia singură.
Informaţiile m-au surprins. Aceasta era o încălcare clară a principiilor Protecţiei copilului, acelea că toţi copiii adoptaţi trebuia să crească în familii intacte – şi cu mamă, şi cu tată.
— Dar… a avut vreun copil…? am întrebat, confuză şi cu o urmă de anxietate.
— Da… Bătrânul ezită pentru un moment. A avut un copil chiar înainte de plecarea ei.
— Chiar înainte de plecare?
— Asta era în anul în care mi-a murit soţia… Din nou, bătrânul ezită. 1966.
— 1966?
M-am simţit de parcă aş fi mers pe jos printr-un coridor lung şi aş fi observat că în spatele tuturor uşilor pe care le deschideam erau camere întunecate, de a căror existenţă
nimeni nu bănuia nimic.
— Exact în acelaşi an a avut un băieţel. El zâmbi. Se plimba cu căruciorul la magazin… De fapt, cred că băiatul fusese adoptat.
— Adoptat?
— Da.
— Ar fi putut fi mai devreme? Am încercat, discret, să îl aduc înapoi în trecut, mai aproape de anul care mă interesa pe mine. 1961 sau ’62?
— Nu, a spus el foarte hotărât. Soţia mea a murit în 1966.
— Ştiţi cumva unde… s-a mutat cu băiatul ei?
— Da, în Iutlanda. Se plictisise de oraşele mari. După
moartea soţiei mele, mi-a trimis o scrisoare.
Păru să observe curiozitatea din privirea mea, în orice caz, se întoarse în apartament şi reveni imediat la uşă cu un mic plic în mână. Pe partea din spate era notată o adresă, cu un scris delicat de mână: Dorah Laursen, Sletterhagevej nr. 18, Stødov, Helgenass.
Câinele mă privea batjocoritor printre picioarele bărbatului, de parcă ar fi ştiut ce mă aştepta.
370
- ERIK VALEUR -
Trebuia să călătoresc, deşi uram să fac asta. Până acum, nu mai călătorisem atât de departe în Iutlanda de la supravegherea mea secretă a lui Asger Christoffersen şi a părinţilor săi, şi pe atunci eram copii.
Noul an însemna o nouă enigmă. Pur şi simplu nu înţeleg de ce femeia care trebuia să adopte copilul Evei, în 1961, dintr-odată nu avusese copii – până în 1966, când adoptase un băiat, aşa cum îşi amintea bătrânul. Cinci ani prea târziu.
M-am gândit ore întregi la alternativele posibile, dar nu era nicio cale de întoarcere. Trei zile mai târziu, am ajuns în mica localitate Stødov pe Helgenass cu autobuzul 361 şi am bătut la uşa îngustă, joasă a unei case vopsite cu alb, cu acoperiş de stuf. Mi-a deschis o femeie scundă, corpolentă, cu gâtul scurt, gros şi cu picioare foarte scurte.
— Bună ziua, am spus.
Avea aproximativ 70 de ani şi salonul ei mic părea, mai degrabă, dezordonat, presărat cu bibelouri şi plin de pânze fine de păianjen.
În momentul în care am rostit numele „Kongslund”, m-a întrerupt, cu o sclipire speriată în privire.
— Veniţi de la Kongslund? De la orfelinat?
M-am întors cu jumătatea diformă a feţei mele în umbra salonului, pentru a nu-i alimenta teama şi am spus cu grijă:
— Da, mi-am petrecut acolo toată viaţa.
Încă stătea nemişcată. Apoi spuse:
— Ce s-a întâmplat la Kongslund, după atâţia ani, încât aţi venit la mine?
Întrebarea era justificată şi, totuşi, ciudată – vocea îi tremura.
— De cât timp nu aţi mai primit vreo veste de la Kongslund? am întrebat-o.
Dintr-un motiv necunoscut mie, ea roşi.
— Vreţi să spuneţi, de când mi-am dat copilul – sau mai târziu?
371
- AL ŞAPTELEA COPIL -
