Luasem o hotărâre atunci când m-am întors la Kongslund: voiam să răsfoiesc din nou toate dosarele în care apărea numele Bjergstrand şi să le compar cu puţinele informaţii adunate cu grijă în memoria mea. Ştiam că ancheta avea să
fie lungă. Şi trebuia să o iniţiez pe Susanne Ingemann în planurile mele – şi, astfel, să-i povestesc despre scrisoarea Evei Bjergstrand.
Această idee nu mi-a dat prea multe bătăi de cap. Ar fi fost discretă. Una peste alta, cu ea aveam mai multe în comun decât cu oricare altă persoană. Şi mult mai multe decât bănuia orice străin.
Propunerea de a-mi extinde cercetările prin dosarele de la Protecţia copilului, care fuseseră transferate, de-a lungul timpului în cadrul Departamentului pentru Drepturi Civile, venise, în acel moment, din partea ei. Profitând de funcţia sa de directoare a orfelinatului Kongslund, mi-a permis accesul, pentru câteva zile, la fişiere.
Mai multe cutii se aflau sub panta acoperişului, un volum de muncă imposibil de gestionat căruia puteai doar spera să
îi faci faţă cu o tenacitate fanatică. În orice caz, un lucru îmi era clar: dacă Magdalene nu m-ar fi învăţat răbdarea şi perseverenţa – şi dacă nu mi-aş fi perfecţionat aceste calităţi în timpul copilăriei mele petrecute la Kongslund – aş fi cedat după primele trei, patru cutii care nu conţineau nimic, în afară de dosare interminabile, teancuri de hârtii şi documente complicate, de neînţeles, prin care căutam acul în carul cu fân, pagină cu pagină şi rând cu rând.
În fiecare zi mă duceam la cuferele mele de comori şi răsfoiam fişierele şi dosarele din anii cu adopţii intensive, din
’50 şi ’60. Cel mai uimitor lucru pe care l-am găsit au fost evaluările psihologice complete ale aşa-numiţilor „copii afectaţi” şi pe cele ale părinţilor acestora, de multe ori la fel de afectaţi, care umpleau nenumărate dosare. Ce paradă
376
- ERIK VALEUR -
zdrenţăroasă de existenţe bolnăvicioase, şchiopătânde, ratate, care trec neobosite de la un eşec la altul – pentru a întâlni, pe buza prăpastiei, o femeie care mirosea a trabucuri şi frezii proaspăt culese şi care le oferea o recompensă, uitare şi iertare – o nouă şansă.
Mama mea adoptivă credea cu adevărat că fiii şi fiicele celor degradaţi moral puteau începe o viaţă nouă ca oameni puri, impecabili. În analele marilor reparaţii generale, Magna era cea mai mare „reparatoare” care existase vreodată – asta îmi era foarte clar.
Aerul din mansarda joasă devenea, în timp, tot mai uscat –
de parcă furia mea concentrată ar fi absorbit şi ultima picătură de umezeală. Tuşeam neîncetat şi eram pe cale să
renunţ, când căutarea mea îndelungată ajunse la un rezultat miraculos.
Era sfârşitul celei de-a şasea zile. Deschisesem ultima cutie din carton – având un singur nume scris pe capac, Protecţia copilului – şi am dat la o parte folia neagră din plastic, care era întinsă deasupra conţinutului. Într-un dosar etichetat cu Cazurile lucrate – 1961 am găsit un fişier cu eticheta Cazuri nefinalizate – şi, sub foaie, douăsprezece formulare cu numele copiilor care, aparent, nu trecuseră
niciodată prin procesul oficial de adopţie.
Pe unul dintre formulare era scris numele pe care îl căutasem atât: Bjergstrand.
Scris de mână, cu linii clare, în faţa unui singur prenume: John.
John Bjergstrand.
Mâna îmi tremura un pic.
În colţul din stânga sus era scris un an – 1961 – cu litere destul de mici. Mai jos erau câteva câmpuri pentru a introduce Numele, Data naşterii, Locul naşterii şi Domiciliul.
Numai două câmpuri fuseseră completate, înainte ca dosarul să fi fost pus deoparte, dintr-un motiv oarecare, şi să dispară
în arhivele voluminoase de la Protecţia copilului. Cu creionul sau cu pixul cineva scrisese numele: John Bjergstrand.
377
- AL ŞAPTELEA COPIL -
L-am citit iar şi iar. Cu o privire întrebătoare. Imediat după
nume era notat, cu acelaşi scris: Orfelinat.
Următorul pas logic ar fi fost să merg cu formularul la Magna, dar nu puteam face asta. În schimb, dimineaţa următoare, foarte devreme, am făcut o plimbare pe Strandvej, până la fosta ei angajată apropiată, Gerda Jensen, care locuia într-unul dintre cele mai scumpe şi nou-construite apartamente din Skodsborg, cu vedere spre fiord.
Cum fusese în stare să obţină o astfel de pensie de lux era un mister pentru mine – pe de altă parte, domnişoarele, în anii petrecuţi în serviciul Protecţiei copilului, probabil că se descurcau cu puţin, astfel că era posibil să fi strâns mici averi.
— Gerda, povesteşte-mi despre ultimul copil din Camera elefanţilor, am rugat-o, pur şi simplu, punându-i în faţă, pe masă, fotografia celor şapte pitici. Fotografia făcută de Crăciun, în 1961.
Restul indiciilor, formularul, botoşeii din lână şi scrisoarea din Australia le-am păstrat, în continuare, pentru mine.
Ea nici măcar nu clipi. Întotdeauna fusese o femeie puternică. Loială unei singure persoane din această lume, Magna Louise Ladegaard. Dar toată viaţa ei avusese o slăbiciune şi pentru mine (cel puţin, eram singura rudă a Magnei, chiar dacă nu o rudă adevărată) şi aceasta era şansa mea.
— De ce răscoleşti trecutul? întrebă micuţa femeie care pictase elefanţii albaştri de pe pereţii orfelinatului. Trecutul nu mai are nicio însemnătate.
Ne-am aşezat pe canapeaua ei.
— Pentru mine are însemnătate. Unde este cel de-al şaptelea copil? Am bătut cu degetul pe fotografie, pe fetiţa şi pe băiatul care, din cauza pălăriilor ascuţite, erau greu de distins. Care din ei este?
Gerda privea fix, drept înainte, de parcă nu ar fi auzit întrebarea mea. Apoi sorbi cu buzele strânse din ceaşca de 378
- ERIK VALEUR -
ceai făcută din porţelan fin, albastru-deschis, regal. Această
femeie forţase, odată, în retragere o întreagă unitate Gestapo.
