încercare pentru a o găsi pe Eva Bjergstrand. Poate copilul putea fi identificat prin ceva ce numai ea ştia. O femeie daneză putea lăsa urme în timp, în ceea ce priveşte sosirea ei în Australia – pe care noi le puteam limita la o precizie de jumătate până la trei sferturi de an.
Am căutat din nou persoana de contact de la Ambasada Australiei şi am convins-o, prin încăpăţânarea mea, să
verifice din nou. Şi s-a întâmplat minunea. Pe baza informaţiilor mele despre anul sosirii, despre vârsta ei şi zona probabilă a domiciliului, după câteva zile de căutări, ea găsi o femeie daneză care primise cetăţenia australiană în 1975 şi care intrase în ţară cu paisprezece ani înainte. Cu toate acestea, nu intrase cu numele de Bjergstrand, ceea ce nu era o surpriză. Persoana influentă care o ajutase îi putuse găsi, fără prea mare efort, o nouă identitate.
Vârsta se potrivea, iar prenumele ei era Eva. Şi apoi veni vestea şocantă.
Angajata ambasadei îşi privi lung monitorul şi roşi uşor, lucru la care nu mă aşteptam. Femeia care tocmai fusese localizată ajunsese în Danemarca de două zile… într-adevăr, ea nu ar fi trebuit să îmi dea această informaţie, dar…
Prietena mea australiană era la fel de bulversată ca şi mine.
Susanne şi cu mine eram aproape isterice. În câteva zile, misterul putea fi rezolvat. O circumstanţă neaşteptat de 383
- AL ŞAPTELEA COPIL -
norocoasă ne adusese la picioare ceva ce părea mai mult o coincidenţă absurdă.
Astăzi mi-aş dori (desigur) să nu fi mers mai departe.
Paşii următori erau simpli, în principiu: în aceeaşi zi am început să cutreierăm prin toate hotelurile din centrul oraşului Copenhaga. Le spuneam povestea emoţionantă, complet fictivă, despre o colegă de muncă din Australia, a cărei adresă de hotel o pierdusem.
Era cumva în hotel vreo femeie cu acest nume?
În prima zi a plimbării noastre prin oraş, nu am ajuns la niciun rezultat, dar deja în dimineaţa următoare i-am putut povesti Susannei că, în al cincilea hotel, recepţionera îmi spusese că în urmă cu câteva zile, la hotelul lor se cazase o femeie cu paşaport de Australia. Din păcate, plecase cu o zi înainte, fără a lăsa vreo urmă.
— Nu mai este acolo, i-am povestit Susannei. Sunt sigură
că s-a întors în Australia.
Susanne a fost de acord cu mine, dar era de părere că ar fi trebuit să mergem la biblioteca din Krystalgade pentru a verifica dacă vreo femeie fusese dată dispărută sau dacă
avusese vreun accident. Părea să aibă o premoniţie teribilă, care nu putea fi explicată raţional, şi mi-am exprimat scepticismul cu privire la operaţiunea destul de vagă.
În ziua următoare stăteam împreună în sala de lectură a Bibliotecii principale, iar, după numai o jumătate de oră, Susanne găsi într-un ziar de dimineaţă din Copenhaga notiţa căutată.
Se spune că un şoc brusc poate paraliza întregul sistem locomotor al unui om şi să blocheze zone vaste din emisferele cerebrale.
Asta părea să i se fi întâmplat Susannei Ingemann din pricina acestei notiţe.
Îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat astăzi cum stătea aplecată asupra ziarului, se făcuse palidă şi încerca să
exprime în cuvinte informaţia şocantă. Era ca şi cum ai fi 384
- ERIK VALEUR -
deschis o uşă în spatele căreia se afla ceva care depăşea cele mai sălbatice fantezii.
Căutarea noastră ajunsese la un final brusc, prin cele câteva rânduri tulburătoare ale articolului de ziar.
În zilele următoare am vorbit numai în şoaptă despre acest moment, aproape să intrăm în panică.
Magna se pare că ştia la fel de multe despre Eva Bjergstrand ca şi noi. Era aproape imposibil ca Eva să fi venit cu un alt scop în Danemarca decât să îşi viziteze fosta aliată, care îi dăduse odinioară copilul spre adopţie şi care îi spusese că totul va fi bine.
Ştiam, din instinct, ce o determinase pe Eva, până la urmă, să se întoarcă în patria ei şi să îşi rupă legământul pe care îl făcuse. Trimisese o scrisoare, dar nu primise niciun răspuns. Pur şi simplu nu avea de unde să ştie că Magna nu primise cererea ei urgentă de a-i contacta copilul, pentru că
eu interceptasem scrisoarea şi hotărâsem, în inconştienţa mea, să preiau conducerea cu privire la evoluţia ulterioară a lucrurilor.
Ca atare, eu purtam aproape întreaga răspundere pentru faptul că lucrurile luaseră această turnură. Prin mine fuseseră stabilite elementele de bază pentru întâlnirea dintre cele două femei – şi sunt sigură că Magna descoperise la scurt timp după aceea că femeia care o vizitase în septembrie 2001 dispăruse.
Nu este de mirare că mama mea adoptivă a reacţionat atât de nervos atunci când, şapte ani mai târziu, conţinutul primei scrisori anonime fusese publicat în Fri Weekend. Ea era una dintre puţinele persoane care ştiau ce demoni putea trezi o călătorie în trecut. Trebuie să o fi afectat mult când a citit în ziar aceste detalii ascunse şi de mult uitate despre misteriosul băiat. Eva plecase pentru totdeauna – asta scria, fără îndoială, în anunţul din ziar, pe care Susanne îl găsise la acea vreme în biblioteca de la Krystalgade, dar acum istoria ei ieşea la iveală şi îi ameninţa pe supravieţuitorii care încercau să uite.
385
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Când jurnaliştii o hărţuiseră pe Magna cu întrebările lor intruzive, ea hotărâse să scape de registrul Kongslund, care conţinea toate însemnările private făcute pe parcursul a jumătate de secol din viaţa ei.
Aceasta era singura explicaţie plauzibilă pentru trimiterea pachetului în Australia.
Desigur, în după-amiaza înmormântării mamei mele vitrege îi povestisem lui Knud Tåsing numai partea esenţială
a istoriei şi îl convinsesem, cu înţelepciune, că scrisoarea Evei ajunsese la Kongslund în aprilie 2008, cu numai câteva săptămâni mai devreme.
Citise scrisoarea de trei ori, fără să observe evidenta lipsă
de logică, ceea ce l-ar fi putut aduce înapoi pe calea cea bună, atât în ceea ce o privea pe Eva Bjergstrand, cât şi referitor la rolul meu în această problemă. Examinase data, fără a observa ceva şi plecase în galop pe un drum greşit.
Dacă s-ar fi uitat ceva mai atent, ar fi văzut pe dată
