încercarea mea stângace de a modifica cifra unu în cifra opt.
Bineînţeles că schimbasem anul. Nimeni nu trebuia să ştie că Eva Bjergstrand nu mai era în viaţă.
Îi zâmbisem şi nu îl lăsasem să privească prin micul spaţiu către viaţa mea interioară întunecată.
— Ce este cu scrisoarea către copil, despre care vorbeşte?
spuse el în cele din urmă.
— Nu există nicio scrisoare, am spus. Trebuie să se fi răzgândit în ultimul moment.
Minciuna îmi ieşise atât de uşor de pe buze, încât am fost crezută de unul dintre cei mai sceptici jurnalişti din ţară.
Dar am şi avut mult timp la dispoziţie pentru a o exersa. În acelaşi timp, Knud Tåsing nu avea nicio modalitate de a depista urmele pe care mersesem eu, deoarece nu îi spusesem nici de Dorah, nici de Helgenæs şi nu ştia nici de contactul meu cu Ambasada Australiei sau de sosirea femeii australiene în Danemarca şi de soarta ei teribilă.
Prin urmare, el rosti exact cuvintele la care mă aşteptam.
386
- ERIK VALEUR -
— Pachetul pe care Magna l-a trimis cu puţin timp înainte de moartea ei îi era destinat Evei. Îi era adresat Evei Bjergstrand, nu?
I-am rămas datoare cu un răspuns.
— Poate că Magna, în scrisoarea ei, i-a povestit Evei tot ceea ce noi nu ştim. Dacă poliţia îi cunoaşte numele, ar trebui să fie posibil să fie găsită în Australia.
Din nou trecuse cu vederea ceea ce era evident şi tăcerea mea îl făcea să presupună că îi împărtăşeam teoria.
— Da, ar trebui să se poată, am spus. Dar ar fi riscant să
implicăm autorităţile în vreun fel, atâta timp cât Carl Malle conduce ancheta.
Am văzut că atinsesem un punct sensibil şi am simţit din nou o mare uşurare.
De la moartea Magnei, Susanne şi cu mine eram singurele care ştiam informaţiile explozive cu privire la Eva Bjergstrand, şi anume că era moartă de şapte ani şi că în 2001 fusese găsită, în circumstanţe misterioase, pe plaja de la Bellevue. În ultimii ani, amândouă păstraserăm acest secret şi, de teamă, nu continuaserăm cercetările pentru rezolvarea enigmei misteriosului copil dispărut. Era ceva care exista numai între noi, ca o amintire tăcută, teribilă.
Bineînţeles că nu dispăruse din mintea mea. Nu puteam uita atât de uşor verdictul ei cu privire la tatăl copilului şi îmi aminteam de el cu o furie despre care nu puteam spune cu exactitate dacă era a mea sau dacă îi aparţinea ei. Timp de şapte ani, această furie mocnise în mine, până când nu am mai putut suporta tăcerea.
M-am hotărât cu puţin înainte de aniversarea Magnei de pe 13 mai 2008 şi am trimis personal – în singurul mod care avea un sens pentru mine – preţioasele informaţii pe care le adunasem cu privire la copiii în jurul cărora se învârtea totul. Anonim.
Nu îi spusesem nimic Susannei Ingemann despre acţiunea mea, pentru că ar fi încercat să mă facă să mă răzgândesc, sub legământ. Simţeam teama de care nu scăpase niciodată.
387
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Desigur, trebuie să fi ghicit că eu eram expeditorul scrisorii anonime, iar eu nu făcusem nimic pentru a îndepărta suspiciunile de persoana mea.
Însă nu spusese nimic.
— Această scrisoare de aici… Knud Tåsing puse mâna pe hârtia cu scris olograf… Ar putea redeschide cazul. Ea indică
o legătură între moartea Magnei şi misteriosul John Bjergstrand… Australia.
— Acolo unde poliţia nu a găsit nimic încă, am spus.
— Din câte ştim noi, spuse el. Dar o astfel de femeie, cu un nume cu pronunţie atât de daneză şi aflată în imediata apropiere a oraşului Adelaide, ar trebui să fie uşor de găsit.
Knud Tåsing ridică din umeri. Eu aş putea, spuse el încrezător.
O săptămână şi jumătate mai târziu, îşi dădu seama cât de arogantă fusese lauda lui din camera regelui. În toată
Australia nu exista nicio Eva Bjergstrand, îmi povesti el la telefon, într-o seară de duminică. Dacă în această ţară mare a trăit vreodată cineva cu numele Eva Bjergstrand, atunci ea dispăruse. Părea foarte deprimat. În cartea de telefoane din Australia nu era de găsit, nici în fişierele cu adrese de e-mail sau de internet. Poate că se ascunsese în spatele unui nume pe care îl cunoştea numai Magna, îmi spusese – şi puteam auzi cât de mult îl chinuia această înfrângere.
Mi-am exprimat regretul. Din fericire, el nu îmi putea vedea faţa.
Chiar dacă mi-ar fi plăcut să îşi folosească aceste calităţi de detectiv pentru mine, nu puteam ascunde faptul că mă
simţeam uşurată. Văzută din perspectiva mea şi a orfelinatului Kongslund, Eva Bjergstrand era un capitol închis. Mai erau şi alte lucruri, mult mai importante, pe care cei în viaţă trebuiau să se concentreze. Mai presus de toate, tatăl, care reprezenta pentru mine simbolul aroganţei masculine şi pe care doream, din ce în ce mai mult, să îl dau în vileag şi să îi dau un nume. Acest bărbat îşi continuase viaţa fără griji, după „mica sa escapadă”, fără a se mai gândi 388
- ERIK VALEUR -
vreodată la Eva sau la copilul abandonat. N-aş fi putut să mă
întorc niciodată în propriul meu trecut – uşa fusese închisă o dată pentru totdeauna – am jurat, în schimb, să găsesc rădăcinile lui John Bjergstrand. Şi, astfel, şi pe tatăl său.
Prin urmare, acum nu făceam altceva decât să joc ultima carte pe care Knud Tåsing trebuia să o vadă.
