Astronomul râse brusc atât de tare, încât Peter Trøst se înfioră. Apoi schimbă brusc subiectul:
— Nu este uimitor… că noi, atunci când eram nişte bebeluşi, am stat în aceeaşi cameră? Asger Christoffersen suna extrem de mulţumit şi făcu un alt salt cuantic în universul său interior. Şi eu, ca şi tine, m-am căsătorit şi am divorţat. Şi eu am lăsat un copil în urmă, exact cum şi eu am fost lăsat în urmă. Chiar şi noi, cei de la Kongslund, repetăm aceleaşi greşeli din care am avut de suferit. Nu este ciudat?
Motorul feribotului deveni mai gălăgios şi maşina începu să se balanseze ritmic. Peter Trøst nu avea niciun chef să
discute despre el sau despre copii – cu nimeni.
— Fiica mea are acum cincisprezece ani, spuse Asger Christoffersen. Este de-a dreptul straniu. Credeam că, de-a lungul vieţii, dorul era cam acelaşi. Vreau să spun, dorul unui tată de copilul său… Ar trebui să fie imuabil şi fără
margini. Dar nu este aşa. După un timp, devine din ce în ce mai slab… Până când, într-o zi, am înţeles: Dorul este – ca orice altceva din lume – influenţat de alte particule cu diferite stări de încărcare; şi această influenţă este, la rândul său, dependenţa de cei trei piloni ai vieţii: distanţa, mişcarea şi timpul. Deci, dacă aşteptăm suficient de mult, fără să ieşim la lumină şi dacă distanţa este destul de mare, aceste forţe încep să acţioneze Apoi dorul dispare şi, odată cu el, şi dragostea. Aşa a fost şi în cazul meu. Cu cât îmi văd fiica mai 394
- ERIK VALEUR -
rar, cu atât îmi este mai puţin dor de ea. Nu crezi că aşa s-a întâmplat şi cu părinţii noştri biologici?
Peter Trøst se simţi un pic ameţit, ca şi cum balansul uşor al feribotului i-ar fi declanşat o criză de rău de mare.
— Am asistat la naşterea fiicei mele, spuse astronomul şi clătină din cap, cu mare uimire. Era la modă prin anii ’90. Şi chiar mi-am intrat în rol. Am simţit toată durerea pe care o simţea soţia mea, loviturile şi tăieturile – era cea mai pură
durere prin telepatie. În cele din urmă, a fost nevoie să mi se facă o injecţie epidurală şi să mă aşeze într-un scaun în colţul sălii de naşteri, pentru a mă calma. Au crezut că sunt nebun.
Peter nu-şi dădea seama dacă astronomul îşi bătea joc de el.
— Un pic mai târziu, când fetiţa mea a venit pe lume, am început să sughiţ şi să am dureri de stomac, atunci când ea făcuse colici. Asger Christoffersen se aplecă uşor spre stânga şi îl atinse pe Peter Trøst pe umăr. Doar lapte nu am avut, pentru copil, desigur.
Mergeau spre sud către Roskilde, în lumina farului capitalei, în timp ce Asger Christoffersen îşi reluă monologul.
— Ştiai că ecranele milioanelor de televizoare pornite luminează cerul de noapte şi ne fac orbi la toate planetele, stelele şi galaxiile? Este aproape simbolic, nu-i aşa?
Peter Trøst îl privi din nou pe bărbatul cu care fusese împreună, acum mult timp, în celebrul orfelinat. Arăta de parcă ar fi crezut în fiecare cuvânt.
El îşi pierduse iremediabil propria inocenţă atunci când, în primul an în şcoala de jurnalism, sedusese o secretară, pentru a putea arunca o privire în culisele ministerului şi a obţine informaţii cu privire la risipa fondurilor publice pentru călătorii, hoteluri, mese la restaurant şi legături amoroase.
Astfel de metode nemiloase contribuiseră la crearea mitului lui Peter Trøst Jorgensen. Aparent, se întâlnise cu femeia la o piscină din Gentofte şi, după trei săptămâni de relaţie, ea îi povestise ceea ce dorea să ştie. După aceea, ea l-a revăzut 395
- AL ŞAPTELEA COPIL -
numai la televizor, atunci când îşi prezenta cu mândrie descoperirile. Băiatul care pe atunci avea douăzeci de ani, avusese parte de o lansare fulminantă şi nu se gândise la consecinţe. Singurele linii după care se ghida erau aşteptările editorului. Femeia îşi pierduse locul de muncă, toţi colegii şi prietenii şi, cinci luni mai târziu, fusese găsită
înecată, nu în piscina mare, cu apă caldă, de la Kildeskovhalle, ci într-o cadă cu apă rece ca gheaţa în care, pentru siguranţă, îşi tăiase venele şi înghiţise şi trei flacoane de somnifere.
Acest episod şi toate miturile care se creaseră în jurul lui stârniseră admiraţia colegilor tineri şi mai în vârstă. Peter suprimase evenimentele conştient, dar în ultimul timp ea începuse să îi apară în vise, privindu-l de sus, din cer, în timp ce apa ce picura din părul ei îi îmbiba perna. Ea ar fi putut să-l ţină de mână şi pe directorul Nordal, dar chiar şi aşa tot se trezea ud de transpiraţie şi auzea zgomotul apei, ca şi cum ar fi pătruns printr-un orificiu, în întuneric, până
la el.
Parcară în faţa hotelului SAS pe Hammerichsgade, unde Peter îl cază pe marele astronom într-o cameră mică, dar luxoasă, la primul etaj, departe de toate tulburările pământeşti şi cu vedere spre fiord şi spre coasta suedeză.
Asger Christoffersen rămase îndelung la fereastră şi încercă să zărească insula Hven – dar faimoasa insulă a predecesorului său era ascunsă în întuneric.
Era a treia vineri din luna iunie. Urmărisem emisiunea Channel DK Roadshow din Århus întreaga seară. Spectacolul tocmai ajunsese la final, când al şaselea simţ mă făcu să mă
ridic şi să arunc o privire pe fereastra camerei. Un Audi bleumarin cotise de pe Strandvej şi înainta pe alee. Maşina lui Carl Malle.
Nu ne aşteptam să-l revedem atât de repede pe şeful securităţii. Vizita lui sugera că starea de spirit din minister 396
- ERIK VALEUR -
era disperată. Doar nu credea că noi i-am mai fi putut spune altceva decât ce îi spusesem deja.
Mai întâi ne-am aşezat la masa mică din sticlă, de unde se putea vedea marea şi plaja. Dar Carl Malle nu avea ochi pentru frumuseţea cerului sau a mării. Venise pentru a găsi adevărul care, în opinia lui, era ascuns în Kongslund.
— Am vorbit cu ministrul de stat, deschise el discuţia încruntat. Încă mai crede că ştiţi ceva care ne-ar putea fi de folos.
Mă privi direct şi spuse, neobişnuit de sentimental:
— Marie, fă-o pentru mama ta adoptivă…
— Pentru mama mea adoptivă ar trebui să vă dau nişte informaţii pe care nu le deţin? l-am întrerupt cu un dispreţ
evident, în timp ce furia mă făcu să uit, pentru o clipă, de teamă.
— Ce ştia Magna despre băiatul… despre care este vorba?
întrebă el.
— Nu a vorbit niciodată despre vreun John Bjergstrand, i-am răspuns sincer.
— Cine a trimis scrisoarea anonimă?
