— La ce scrisoare vă referiţi?
Mă privi pentru o lungă perioadă de timp.
— Scrisoarea trimisă foştilor locuitori din Camera sugarilor. Lui Orla Berntsen şi presei?
— De unde să ştiu eu?
— Ai locuit aici toată viaţa ta. Întinse braţele, dar fără a lăsa ceaşca jos. Ai un simţ pentru…
Făcu o pauză.
— Pentru trecut? am întrebat eu.
Susanne nu se deranjă să îl servească pe şeful securităţii cu prăjitură sau cu biscuiţi. Poate pentru a-şi exprima dezaprobarea.
— Da, spuse el.
— Ce legătură aveţi dumneavoastră şi ministrul cu treaba asta?
Întrebarea venise pe neaşteptate şi foarte direct.
397
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Mâna care ţinea ceaşca se lăsă ceremonios pe masă şi stătu nemişcată pentru o clipă.
— O cunoaştem pe Magna de la înfiinţarea orfelinatului Kongslund.
— Da. V-am văzut în Søborg.
El se încruntă. Pentru un bărbat precum Carl Malle, acesta era un gest neobişnuit de nervos.
— Împreună cu Orla şi cu Severin – atunci când erau amândoi copii.
— Locuiam acolo. Vocea lui era scăzută.
— I-aţi supravegheat şi pe ceilalţi, nu-i aşa?
Se întoarse spre Susanne, care stătea, ca de obicei, cu spatele la fiord, pe canapeaua din mahon, închisă la culoare, cu tapiţeria din mătase gri-albastră. Mi se păru că devenise cam palid.
— Ce era atât de interesant la cei şapte copii din Camera elefanţilor? Mai ales în anul… 1961?
Acum îi simţeam respiraţia până la mine, în partea mea de masă.
— Marie, am urmărit soarta acestui cămin mai bine de cincizeci de ani. O cunosc pe mama ta de foarte, foarte mult timp, spuse el.
— Mama mea adoptivă, l-am corectat.
— Ce ţi-a povestit Magna? Mai mult nici nu vreau să ştiu.
— Nu mi-aţi răspuns la întrebare.
Cuvintele mele parcă erau cele ale unei poliţiste.
— Eşti inteligentă. Aşa ai fost mereu. În vocea lui era o admiraţie ciudată, la care nu mă aşteptasem. Dar întrebările tale nu au nimic de-a face cu cazul. Ştiam de la Magna că doi dintre băieţi locuiau la mine în cartier, nimic mai mult. Au mai fost şi alţi copii pe care trebuia să-i văd din când în când
– din curiozitate şi din dragoste.
Cuvântul, în gura lui, suna complet greşit.
— Sau atunci când întâmpinau dificultăţi. Recunosc.
Asta suna mult mai realist.
— Într-un fel, am fost îngerul lor păzitor.
398
- ERIK VALEUR -
Încercă, fără succes, să zâmbească, iar ultimul cuvânt aproape că îl rostise ca pe o şoaptă. L-am privit cum încerca, enervat, să se explice – de parcă s-ar fi aflat chiar el pe banca acuzaţilor.
— Cât de bine îl cunoaşteţi pe Asger Christoffersen? am întrebat, cât timp eram, încă, în superioritate.
— De unde să îl cunosc eu?
— Sunt sigură că îl cunoaşteţi.
