De la moartea Magdalenei trecuseră cinci ani, atunci când mi-am aplecat atenţia spre fata care ne părăsise în martie 1962. Nu fusese uşor, pentru că părinţii ei locuiau într-o zonă la care se ajungea cu greu.
Când am luat trenul din gara centrală din Copenhaga spre Kalundborg, aveam treisprezece ani. Magna îşi petrecea sfârşitul de săptămână cu prietenele ei de la Protecţia copilului, într-o casă de vară din Hombæk. Îmi amintesc că
Gerda îmi aruncase privirea care, odată, trebuie să-i fi dat afară pe soldaţii germani din vila Kongslund, dar mă lăsase să plec, până la urmă – ba, mai mult, o făcusem să promită
că nu va povesti despre călătoria mea.
404
- ERIK VALEUR -
Îmi petrecusem o zi întreagă pe promontoriul luminos, unde ea locuia sub umbra unui arţar mare. Nu mă observase şi nici eu nu mă dădusem de gol. Poate că ar fi trebuit să fac asta, având în vedere evenimentele ulterioare, dar nu m-am gândit la asta în acel moment. Era cea mai frumoasă, nevinovată creatură care plecase vreodată din Camera elefanţilor. Şi nimeni dintre cei care o vedeau nu ar fi putut crede, în mod serios, că i s-ar putea întâmpla ceva groaznic.
Mi-am reproşat această eroare de multe ori, mai târziu.
Susanne Ingemann ajunsese într-o casă în care sălăşluiau demoni puternici, ceea ce eu nu observasem în primele luni în care o urmărisem din ascunzătoarea mea.
Ajunsese în peninsulă în primăvara rece a anului 1962.
Micuţa curte era aranjată în ordine şi construită solid, fiind de patru generaţii în posesia familiei Ingemann. În susul străzii dintre Våghøj şi Kalundborg, clădirea principală
amintea de o cutie plată de tort, pe care un copil creativ o înzestrase cu ferestre, uşi şi cu o coamă ascuţită de acoperiş.
Strecurată între două dealuri, era protejată de privirile curioase şi de rafalele feroce de vânt din fiord. Lângă clădirea principală se afla un hambar mic şi proprietatea includea o mică zonă cu un lac, pe care copiii din împrejurimi îl foloseau, iarna pentru patinaj, iar vara pentru înot. De Sf.
Ioan, pe 24 iunie, lacul era gri-albăstrui, iar în noiembrie, când veneau furtunile de zăpadă, era de un verde intens.
Prima amintire conştientă pe care o avea Susanne era o zi de toamnă pe lac. Se bălăcea în apă şi se uita în adâncuri, când, brusc, în faţa ei, între ramuri, frunzele de nufăr şi brusturi apăru o figură străină şi dispăru din nou. Aşa mă
descrisese odată.
Din întunericul de sub suprafaţa apei, o fată disperată o privise pentru un moment şi Susanne simţise o dorinţă
impetuoasă de a se strecura printre nuferii din apă şi de a împărtăşi tăcerea şi răcoarea cu ea. Cred că de-abia mai târziu şi-a dat seama pe cine văzuse acolo, dar nu s-a dat niciodată de gol, probabil că nici măcar în faţa ei înseşi.
405
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Strigătele tatălui ei de pe mal o salvaseră în acel moment, mai multe nu a povestit despre asta.
Familia s-a bucurat întotdeauna de moştenitori de sex masculin, până când bunicii Susannei se aleseseră cu trei fete, care ulterior nu mai avuseseră copii. Când fiica lor mai mare, Josefine, a hotărât să se căsătorească cu servitorul de la ferma vecină, oftaseră de uşurare, acum ferma putea exista în continuare, încă o generaţie.
Soarta auzise oftatul lor de uşurare şi luase imediat măsuri, şi Josefine Ingemann fusese cea ademenită la marginea prăpastiei. Cu câteva luni înainte să rostească
jurămintele de căsătorie în faţa servitorului, ea flirtase cu un vizitator din Copenhaga. Acesta se numea Ulrik şi tânăra femeie de la ţară fusese impresionată de felul lui exotic, sofisticat. Ea îl văzuse pe bărbatul înalt, frumos, într-o zi de piaţă, în oraş, îi întâlnise privirea şi îşi împărtăşise visele cu el. Mai întâi de toate, el îşi dorea să călătorească un an prin lume şi să adune material pentru un mare roman de călătorie, care l-ar fi ajutat, după întoarcerea sa, să devină
bogat şi faimos. După aceea avea de gând să se căsătorească
cu ea şi să o facă regină în palatul său de vis.
Aşa spusese el.
Într-o zi el plecă, aşa cum anunţase. Ea îi scrisese, luni întregi, la adresele lui de post-restant din toată lumea, dar nu primise niciodată răspuns.
În cele din urmă, ea se resemnă – şi se căsători cu servitorul de la ferma vecină, care o iubise sincer toată viaţa lui – şi, astfel, intră în mulţimea infinită de femei care erau căsătorite religios cu un bărbat, în timp ce visa în secret la altul, pe care, până la urmă, nu îndrăznise să îl urmeze.
Ferma din Våghøj era un cămin complet pe gustul Magnei.
Aceasta se afla chiar în fiord şi, în sud şi în vest, era apă cât vedeai cu ochii.
Cei mai vechi locuitori ai peninsulei ar fi povestit oricui era dispus să asculte că peisajul străbătut de vânturi ascundea secrete şi tragedii încă de la începuturile ţării. Aici, fiul 406
- ERIK VALEUR -
regelui Valdemar Sejr fusese lovit în inimă de o săgeată
rătăcită, după care regele, în doliul lui neputincios aprinsese un mare foc, care devorase fiecare trunchi de copac, fiecare ramură şi fiecare frunză din toată peninsula – şi în lumina flăcărilor, el îi blestemase pe locuitorii peninsulei să fie biciuiţi pe vecie de furtuni şi vânturi şi să nu fie în stare să
găsească vreodată un loc ferit de intemperii.
Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, copacii au crescut din nou şi s-au întins spre cer, iar peste dealuri, văi şi lunci pluteau fluturi albi, galbeni şi portocalii şi zumzetul insectelor.
În mijlocul acestei explozii de culori se afla Anton Jorgensen – soţul Josefinei Ingemann, care era atât de modest încât nu ar fi venit, probabil, pe lume, dacă altcineva nu ar fi luat această decizie pentru el. Destinul capricios aranjase, astfel, ca soţul Josefinei, Anton Jorgensen, să nu fie în stare să aibă un moştenitor ca să ducă la îndeplinire cel mai mare vis de la Våghoj.
Ideea de a adopta un copil le venise atunci când sora mai mică a Josefinei citise un articol dintr-un ziar, în care era descris, pe opt pagini ilustrate, un orfelinat din Skodsborg, Copenhaga. Sub titlul Lăsaţi copiii să vină la mine, pe o suprafaţă mare de gazon, stătea directoarea căminului, cu braţele deschise.
Fusese nevoie să aştepte doi ani aprobarea adopţiei şi primiseră decizia în aceeaşi săptămână în care se născuse Susanne şi fusese adusă cu un taxi pe cei câţiva kilometri de la Rigshospital la orfelinatul Kongslund. În acel moment fusese culcată lângă patul meu (după cum am aflat mai târziu) şi gândul mă fascina, atunci când o priveam din ascunzătoarea mea din tufişurile din Våghoj.
