Susanne privea prosteşte la epavă, dar nu vărsa o lacrimă.
Când
directorul
şcolii,
indignat,
împreună
cu
414
- ERIK VALEUR -
administratorul, anunţaseră o investigaţie majoră, pentru a-i găsi pe cei vinovaţi de acest act de vandalism, ea nu spusese nimic şi privise în jos. Încurcaţi de tăcerea stranie, ei renunţară la cercetarea completă a tuturor elevilor, iar problema fusese uitată surprinzător de repede. Nimeni nu a mai vorbit despre incident, nici măcar profesorii în cancelarie.
În aceste luni, pe mama ei, Josefine, păreau să o părăsească toate forţele. Ochii i se înfundaseră în orbite, având o licărire slabă, de parcă ar fi trecut într-o lume a spiritelor sau în altă dimensiune decât cea pământească, familiară. Covoarele trosneau încet atunci când păşea pe ele, iar perdelele grele din sufragerie se ridicau uşor, ca într-un curent slab de aer, atunci când plutea pe lângă ele, chiar şi în momentele în care Josefine dăduse instrucţiuni explicite ca toate ferestrele casei să fie închise. Şi în toate camerele în care stătea domnea tăcerea absolută.
Chiar înainte de vacanţa de vară, această etapă trecu la fel de repede cum venise, ca şi cum răul ar fi dispărut de la sine şi toate energiile negative s-ar fi infiltrat în solul din care apăruseră. Nimeni nu putea explica asta, dar toţi erau uşuraţi, ceea ce s-a dovedit a fi cu totul şi cu totul prematur.
La patru luni după ce Susanne împlinise doisprezece ani se sărbători festivalul recoltei. Era o seară relativ călduţă şi după ce Anton se băgase în pat, cu toate hainele pe el, într-unul dintre puţinele momente alcoolizate din viaţa sa, Josefine se strecurase prin camera cu draperii grele şi, în cele din urmă, se aşezase pe podea, cu spatele sprijinit pe raftul înalt, unde stăteau toate cărţile exotice. Luase una dintre ele şi citi un capitol şi aşa o găsise fiica ei la ora cinci fără un sfert dimineaţa.
— Uite, mama ta l-a cunoscut odată pe acest bărbat…
Josefine arătă spre coperta cărţii şi spre micuţa fotografie a autorului, cu cămaşă albă de safari şi pălărie cu boruri largi.
Dinţii lui puternici străluceau pe sub mustaţa blondă, deasă.
— Mamă…? spuse Samanda.
415
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Josefine o privi în ochii ei albaştri.
— Mamă…? repetă Samanda.
Josefine îşi aminti de degetul lui pe buzele ei şi sărutul lui de despărţire, uşa deschisă a taxiului, înainte ca el să
dispară în lume.
— Mamă…? spuse Samanda. Povesteşte-mi despre aventură!
Josefine îşi împreună mâinile în spatele cărţii şi citi capitolul despre armada spaniolă, care adusese acasă vase întregi pline cu aurul pe care conchistadorii îl găsiseră în Insulele Canare, mici păsări galbene care cântau mai frumos decât toate păsările din pădurile întunecate, dese ale prinţilor şi regilor Europei.
— Vreau să am şi eu una, strigă Samanda entuziasmată şi nimeni nu ar fi putut ghici că această dorinţă nevinovată
avea să finalizeze planul pe care destinul îl făcuse în urmă cu mai mulţi ani şi, prin urmare, avea să-i pecetluiască soarta, aşa cum povestise Susanne mai târziu.
Când Josefine şi fiica ei plecară luni dimineaţă la Kalundborg, crescuse şi dorinţa de a avea două păsări.
Ajunse în magazin, dorinţa se ridică la patru. Chiar şi cea mai mare colivie din magazin era prea mică, astfel că
Josefine se văzu nevoită să ceară o cutie de carton cu găuri pentru aer, pentru ca micile creaturi să poată respira, în timp ce urma să se întoarcă acasă în grabă. Îl luară pe Anton de la munca lui de pe câmp şi îl entuziasmară pentru cei patru noi colegi de cameră. La rugăminţile insistente ale soţiei şi fiicei sale cele mici, el construi într-o noapte şi o zi o volieră imensă, cu plasă de sârmă întinsă, pe o podea din scânduri de mesteacăn şi de plăci din PFL tratate cu vaselină. Conform instrucţiunilor Josefinei, amplasă
impresionanta colivie între uşa de la bucătărie şi fereastra care dădea spre sud. O lună mai târziu, cei patru oaspeţi aveau doi noi prieteni şi, în curând, pe tijele sculptate din lemn de stejar, fag, mesteacăn ulm şi frasin stăteau opt canari galbeni, plini de viaţă, gălăgioşi care-şi întindeau cele 416
- ERIK VALEUR -
opt ciocuri mici, nerăbdătoare, spre înaltul cerului. Uneori, ciripitul lor era atât de puternic, încât Susanne ar fi preferat să îşi astupe urechile, dar nu îndrăznea, pentru că văzuse cât de încântată era mama ei de noua companie. Chiar înainte de sfârşitul anului, cele opt păsări deveniseră
douăsprezece – exact numărul la care Josefine visase mereu.
Şi le dăduse păsărilor nume de zei sau filosofi greci, pe care le găsise într-o carte despre Olimp, publicată de Ulrik exact în anul în care născuse Samanda: Hera, Afrodita, Amfitrita, Aiolos, Atena, Hermes, Dionisos, Prometeu, Poseidon, Zeus, Socrate, Platon… Petrecea ore întregi pe un scaun în faţa volierei şi privea concentrată prin ochiurile de plasă, de parcă ar fi aşteptat un eveniment care încă nu se zărea la orizont.
Într-o dimineaţă, ea plecă din nou la Kalundborg. Când se întoarse după-amiaza, târziu, îşi puse plasa de cumpărături pe canapea şi scoase din ea o colivie mică, acoperită cu postav verde. Colivia rămase în noaptea aceea lângă patul ei şi dimineaţa toată casa fu trezită de triluri. Susanne o auzi pe mama ei râzând înfundat.
— Asta este comoara mea cea mai mare, striga ea râzând din dormitor.
Îşi boteză cea de-a treisprezecea pasăre Afrodita, numele ei preferat, iar prima Afrodită a fost rebotezată Aristotel.
Noua Afrodita avea o mutaţie specială de culoare a penajului, extrem de rară: avea pieptul alb şi benzi înguste de culoare galbenă pe aripile delicate, care străluceau ca aurul. Afrodita stătuse două zile, intimidată, în volieră, privindu-şi nervoasă cei doisprezece colegi înaripaţi. În a treia zi, de pe podeaua coliviei imense se auzi un tuşit uscat, ciudat, după care cei doisprezece canari îşi plecară capetele şi ciripitul lor încetă. Josefine scoase un strigăt. Noua Afrodita cu penajul auriu stătea ghemuită în volieră, încercând din greu să tragă aer în piept. Era în centrul atenţiei depline a celorlalte păsări. După alte două zile îşi pierdu întreaga splendoare şi cele mai multe pene, astfel că
417
