la fermă şi că ei doi îşi pierduseră pentru totdeauna relaţia soţ-soţie.
Desigur, ei nu s-au despărţit, îmi povestise Susanne, pentru că niciunul din ei n-avea habar unde ar fi putut să se ducă. Doar sufletele lor zburaseră în asfinţit, pentru totdeauna, ca două frunze plutind în vânt.
Josefine făcuse stânga împrejur şi intrase în casă, uşor aplecată, ca şi cum ar fi ţinut încă în braţe copilul invizibil.
Anton a rămas în urmă de parcă prinsese rădăcini în pământ, în mijlocul curţii, şi acolo a stat căzut pe gânduri până la căderea serii.
Iarna următoare, Josefine a adus pe lume o fetiţă, căreia i-au pus numele Samanda, pentru că hotărâseră amândoi ca numele celor doi copii ar fi trebuit să înceapă cu aceeaşi literă. Poate că, astfel, în mod inconştient, îşi doreau să
ascundă originea diferită a celor două fete – Samanda, sânge din sângele lor, Susanne o străină care fusese adusă pe lume de o mamă care, potrivit Magnei, sfârşise ca prostituată în Hamburg.
În primii ani, fetele crescuseră într-o armonie aparentă, înconjurate de liniştea ciudată a părinţilor lor şi a locului în 411
- AL ŞAPTELEA COPIL -
care trăiau. Cei mai mulţi oameni îşi poartă amintirile cu ei pe durata întregii vieţi, bine împachetate şi depozitate la cele mai mici niveluri ale conştiinţei, până când, la un moment dat, aceste amintiri apar în mod surprinzător şi produc fraze şi imagini confuze. La fel şi-a amintit şi Susanne, mult mai târziu, de sentimentul de nesiguranţă, atunci când stătea în bucătărie cu mama ei şi se simţea ca o străină. Putea simţi mirosul de pâine caldă, auzea gângăveala Samandei, îşi vedea mama cum o ridica pe Samanda şi o aşeza pe masa de bucătărie rămânând cu ochii aţintiţi pe ea, în timp ce o mângâia pe păr – şi în acel moment simţise diferenţa pe care nu o putea numi.
Simţise dragostea tatălui ei, atunci când o ducea în braţe pe câmp şi îi povestea despre toate minunile, mari şi mici, ascunse deasupra şi în adâncul Pământului, dar în vocea lui putea intui şi o urmă de milă. Când se făcuse mai mare, părinţii ei i-ar fi putut povesti cum se întâmplase totul, dar în casa albă se decisese, cu mult timp în urmă, că adevărul trebuia să fie ascuns. Afecţiunea Josefinei pentru Samanda devenea din ce în ce mai puternică odată cu trecerea anilor, în timp ce pe Susanne o ignora din ce în ce mai mult. Pe rafturile lor înalte, înguste, stăteau cărţile lungi, subţiri cu descrierile lui Ulrik despre lumea mare şi largă, pe care ea nu le văzuse niciodată cu ochii ei; vârfurile înzăpezite din Tibet, crevasele adânci din Himalaya, cărările incaşe înguste, stâncoase din Anzi, care şerpuiau parcă interminabile din ce în ce mai sus; prin cuvintele lui Ulrik, conchistadorii se strecurau, nevăzuţi de Anton şi de fete, până în camera Josefinei, care era întotdeauna deschisă pentru ei.
Josefine se retrăsese în ea însăşi, răsturnându-se şi scufundându-se, găsindu-şi liniştea care i se cuvenea la baza existenţei. În fiecare seară stătea pe banca din umbra alunului, cu privirea rătăcindu-i spre sud. Îşi saluta vizitatorul nevăzut cu un uşor clătinat din capului, ca şi cum ar fi negat un mesaj mut, pe care numai ea îl putea auzi. Din ascunzătoarea mea vedeam cum umerii i se coborau spre 412
- ERIK VALEUR -
pământul în care, cândva, avea să dispară, iar gura îi era pe jumătate deschisă, ca într-un semn de protest faţă de o foame cronică, excesivă, pe care nimeni nu era în stare să i-o ostoiască.
Nu mai văzusem niciodată un dor atât de puternic. Nici măcar în cazul Magdalenei, care era expertă în toate dorurile fizice şi mentale. Mi-am dat seama brusc, că mesajul pe care Magna îl transmitea copiilor de la Kongslund era o minciună: Cele mai bune case sunt cele construite pe apă. Faptul că asta nu era adevărat l-am aflat în peninsulă.
Pe apă sunt construite casele din care nu poate scăpa nimeni.
Măcar dacă mama ei şi-ar fi urmat dorul, exclamase Susanne odată, dar fără să fie deloc convingătoare.
Privită din afară, Josefine părea o mamă fericită, cu două
fete frumoase, care erau foarte diferite şi fără nimic în comun şi care aproape niciodată nu se jucau împreună. Aşa cum se întâmplă din când în când cu fraţii. Nimeni din exterior nu ar fi ghicit că nu nutrea aceleaşi sentimente materne pentru amândouă.
Nimeni nu observase tensiunea când Josefine percepea la Susanne mici semne de înstrăinare. Pentru cei mai mulţi dintre părinţi, diferenţele din naştere dintre copiii lor nu reprezintă o problemă, pentru că dragostea lor este atât de mare, încât acoperă toate calităţile, greşelile şi diferenţele inexplicabile. Dar când Josefine îşi ducea fiicele la culcare, înainte ca ele să adoarmă, o uşoară diferenţă care nu ar fi trebuit să se simtă venea în prim-plan şi îşi ocupa locul în cameră. În vocea ei se simţea o nuanţă slabă, iar Susanne înţelesese că era numai în vizită şi că, de fapt, era numai o străină.
Susanne căutase instinctiv apropierea de tatăl ei, dar sentimentele acestuia nu puteau fi exprimate în cuvinte; indiferent dacă era vorba despre dragoste, durere sau furie.
Bărbaţii ca el căutau alte moduri pentru a exprima astfel de emoţii.
413
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Într-o zi, el se aşezase pe un ciot de copac dintr-un luminiş din pădure şi fiica lui îi adusese o broscuţă. El strânse palma cu blândeţe şi spuse:
— Aceasta este una dintre cele mai mari minuni ale vieţii…
Strânse gâtul broscuţei cu două degete, atât de tare încât unghiile i se albiră… Graniţa dintre viaţă şi moarte… Apoi rupse gâtul broaştei şi lăsă animalul să cadă în iarbă, fără
viaţă.
Susanne nu îi înţelese cuvintele în acel moment, dar văzu cum omorâse broscuţa. Expresia din privirea lui îi adusese lacrimi în ochi.
În clasa a cincea, Susanne manifestase brusc nişte reacţii ciudate ale corpului. Începuseră cu un chiorăit la nivelul abdomenului, urmat de nişte înţepături în stomac, de parcă
ar fi înghiţit o viespe care îi străpungea constant carnea.
După ce directorul şi dirigintele clasei îi respinseseră
plângerile de dureri de stomac, cauzate, pare-se, de faptul că
într-o zi ploioasă mersese pe jos cu pantofii uzi, ea începu să
aibă simptome frecvente de ulcer şi fusese trecută pe o dietă
strictă, constând în terci de ovăz şi biscuiţi. Avea parte de multă compasiune şi avea grijă ca, la intervale regulate, să
strângă din dinţi, de parcă ar fi dus, cu mult curaj, o luptă
cu o boală deosebit de gravă. Ofta din adâncul gâtului, dar nu prea accentuat, deoarece îşi dăduse seama încă de când era mică de faptul că sentimentul de compasiune nu tolera alături nici disperarea totală şi nici lipsa de speranţă, ca să
nu mai vorbim de răspunderea.
La a douăsprezecea ei aniversare, Susanne primise cadou o bicicletă albastră, cu apărătoare lucioase. Două săptămâni mai târziu, un profesor o găsise, plină de lovituri şi zgârieturi, pe pietrişul de sub acoperitoarea pentru ploaie.
Arăta ca şi cum cineva ar fi aruncat-o, plin de o furie distructivă, apoi ar fi călcat-o fără milă în picioare, pe roţi, spiţe şi cadru.
