Dacă Anton fusese intimidat de femeile puternice de la Kongslund şi astfel familia nu primise băiatul mult aşteptat, nu s-a aflat niciodată. Când Susanne îl întrebă pe tatăl ei, după mai mulţi ani, exact despre acest detaliu, el o privi mirat pentru o clipă, înainte de a-şi băga mâinile în 407
- AL ŞAPTELEA COPIL -
buzunare şi de a pretinde că nu era acolo. Când Anton se confrunta cu una dintre întrebările grele ale vieţii, el făcea exact asta: dispărea, fără vreun avertisment, din corpul său, pe care îl lăsa în urmă, pe pământ, şi unde se putea întoarce de îndată ce problema sau neplăcerile treceau. Susanne înţelesese că el nu avea să răspundă niciodată la această
întrebare şi îl lăsă din nou singur în curte. Câteva minute mai târziu, el îşi venise din nou în fire şi plecase. Întreaga situaţie fusese destul de ireală.
După ce toate formalităţile fuseseră rezolvate, Anton şi Josefine ajunseră pe 9 martie 1962 la Skodsburg, în Volvo-ul lor model nou, de culoarea cremei de vanilie, iar Josefine din Våghoj se îndrăgostise instantaneu de micuţa frumuseţe. De-abia mulţi ani mai târziu am aflat că Magna le-a povestit Josefinei şi lui Anton, în acea zi, istoria fetiţei, fictivă sau adevărată, care avea să îl coste pe un om viaţa: mama biologică a Susannei plecase direct de pe patul de lăuză, la Gara centrală, unde se întâlnise cu un număr adecvat de bărbaţi şi făcuse ceea ce era necesar pentru a obţine un bilet la clasa întâi pentru Hamburg – unde îşi pierduse urma.
După această poveste, perechea din peninsulă acceptase fericită propunerea directoarei căminului, aceea de a distruge cele câteva documente existente, referitoare la dubioasa naştere – complet împotriva principiilor efective ale Protecţiei copilului.
Conduseseră o sută douăzeci de kilometri pe străzile acoperite de gheaţă, înapoi în peninsulă, însufleţiţi de dorinţa de a-şi vedea noul copil în noul cămin, trezindu-se într-o viaţă nouă şi a vedea cum soarele răsărea, în dimineaţa următoare, deasupra fiordului.
Târziu în noapte făcuseră dragoste, ca şi cum ar fi vrut să
simbolizeze concepţia unei noi vieţi, iar Josefine gemea incontrolabil sub trupul musculos al lui Anton, de parcă ar fi vrut să scape de grijile şi durerile aduse de mulţii ani nenorociţi petrecuţi pe peninsulă. Apoi adormiseră, strâns îmbrăţişaţi şi nu auziseră cântarea destinului, care în acea 408
- ERIK VALEUR -
noapte fredona cântecul vieţii în organismul fertil al Josefinei
– somnul le era prea adânc.
Când se crăpă de ziuă, viscolul se mutase în nord. Soarele strălucea pe Våghoj şi Bakkehof şi îşi croia drum printre crengile groase ale copacilor. Într-o rază de soare care intra prin fereastră, fetiţa părea la fel de visătoare şi de frumoasă
în leagănul ei alb, ca Degeţica pe frunza ei de nufăr, ascultând chemarea pe care numai ea o putea auzi.
Exact în aceste zile Ulrik, globe-trotterul, reapăruse – între două dintre multiplele sale călătorii prin lume – în viaţa Josefinei. Discret şi monden, exact cum şi-l amintea. Îl zărise în Storegade din Kalundborg, unde ea îşi făcea cumpărăturile de weekend şi se pierduse iremediabil. El o invitase să ia prânzul împreună în Sømandshotel. Apoi ea îl urmase în camera lui şi îi ascultase poveştile de pe continentele întunecate pe care călătorise (fără a-i dedica măcar un gând) şi ei i se păru că vajnicul călător nu fusese niciodată departe, iar corpul ei îl dorea mai mult decât dorise vreodată pe cineva.
Anton era croit în aşa fel încât nu fusese surprins de întoarcerea atât de târzie a soţiei sale din acea zi. Iar Josefine îşi îngropă amintirea acelei aventuri atât de adânc în interiorul ei, încât nici măcar prietena ei cea mai bună nu observă nimic. Pe raftul ei, începând din acea zi, se adunară, an după an, toate articolele lui din ziarele săptămânale Hjemmet, Alt for Damerne, Familie Journalen, în bibliorafturi cu inele. În următorii ani în care ea îi trimisese din nou scrisori fără răspuns, în toate colţurile lumii, el publicase cărţi din ce în ce mai groase cu poveşti din ce în ce mai provocatoare, din toată lumea. Ea le cumpărase pe toate, dar nu îl mai văzuse niciodată.
Când în vara anului 1962, exact la patru luni după sosirea Susannei, a primit şocanta veste că era însărcinată, nu a scos un cuvânt şase zile la rând.
409
- AL ŞAPTELEA COPIL -
În ziua a şaptea l-a luat deoparte pe Anton, atunci când cobora din tractor, şi l-a informat cu privire la faptul uimitor care se întâmplase în noaptea de după întoarcerea lor de la Kongslund, şi anume că rămăsese însărcinată.
Anton nu dispunea de suficientă imaginaţie pentru a se gândi la o înşelătorie de asemenea proporţii. Aşa că a rămas înţepenit, în cămaşa lui roşie, în carouri, în curte, încercând să-şi găsească nişte cuvinte care să-şi exprime bucuria.
Atunci ea puse deja întrebarea următoare care o frământa.
— Cum mai putem să o dăm acum pe Susanne înapoi?
Anton rămăsese nemişcat, ea îl lăsase fără grai.
— Ce vrei să spui cu asta… să o dăm înapoi?
Ochii verzi-albăstrui ai Josefinei erau de aceeaşi culoare ca şi suprafaţa lacului în lunile geroase de iarnă, şi îi vorbi soţului ei ca unui copil.
— Aşa ar fi trebuit să fie încă de la început, Anton! Ar fi trebuit să avem un singur copil. Acum că eu am rămas însărcinată cu copilul nostru, cu siguranţă trebuie să existe în altă parte a ţării părinţi fără copii, care să se bucure de Susanne. Nu avem nevoie de doi copii.
În mod normal, într-o astfel de situaţie, Anton ar fi rămas ţintuit locului şi şi-ar fi părăsit corpul – dar nu şi de data aceasta. Asta ar fi trebuit să o avertizeze pe Josefine.
El se clătină, străduindu-se să îşi găsească cuvintele, înainte şi înapoi, după care spuse:
— Vrei să spui că trebuie să o dăm… unor alte persoane…
străine…
Îşi întrerupse propoziţia.
Josefine dăduse din cap şi zâmbise.
— Păi şi noi am fost străini pentru ea, argumentă ea.
Înainte ca ea să fi ajuns la noi.
Anton Jorgensen îşi lăsă braţele să atârne fără vlagă pe lângă corp; arăta ca sperietoarea din grădina casei, îmbrăcată cu o cămaşă veche de fermier, sperietoare pe care soacra lui o îmbrăca iarna mereu cu cămăşile lui vechi, decolorate.
410
- ERIK VALEUR -
— Ascultă, îi spuse Josefine, părând că-şi leagănă deja în braţe, cu mişcări blânde, propriul copil nou-născut, sânge din sângele ei. Vom suna la Protecţia copilului din Copenhaga şi le vom explica problema noastră. Ei vor trebui să-i caute o familie nouă Susannei – o familie care poate să-i ofere tot ceea ce noi nu îi mai putem oferi.
Ca femeie adultă, Susanne Ingemann făcuse deseori presupuneri cu privire la acest moment unic, fundamental, în care Anton rămăsese mut în faţa soţiei sale şi înţelesese intenţia lui de a-şi părăsi corpul şi de a zbura spre cer, de unde să contemple ceva ce nu ar fi crezut vreodată că va vedea. De la o secundă la alta, dragostea lui de neclintit, necondiţionată, se transformase într-o disperare neagră, atrofiată. Sunt sigură că Josefine îl văzuse dispărând în acel moment şi că amândoi au ştiut că Susanne avea să rămână
